ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 83/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 19 decembrie 2016, reclamanta SC A. SA Botoșani, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. București și Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava, a solicitat anularea deciziei de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii nr. x din 28 noiembrie 2016 emisă de A.N.A.F. București - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava.

Prin Sentința nr. 651 din 3 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza formulată de reclamanta SC A. SA Botoșani, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava, în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

În urma ivirii excepției de necompetență materială și a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal sub același număr.

Prin Sentința nr. 92 pronunțată în data de 8 iunie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA Botoșani, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală București, Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava.

A anulat decizia de prelungire a măsurii asigurătorii nr. x din 28 noiembrie 2016.

Împotriva Sentinței nr. 92 pronunțată în data de 8 iunie 2017 de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. admiterea recursului, casare sentinței de fond și, în rejudecare, să se dispună respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

În motivarea recursului, s-au arătat, în esență, următoarele:

Instanța de fond, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). În conformitate cu art. 15 alin. (1) Secțiunea 1 din actul normativ ce reglementează organizarea și funcționarea instituției noastre, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 520/2013, Direcția generală antifraudă fiscală și regionalele sale fac parte din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Cu toate că a învederat instanței de fond pentru pârâta cu care SC A. SA Botoșani a înțeles să se judece, raportat la obiectul acțiunii, anume: anularea deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii nr. x din 28 noiembrie 2016, calitatea de pârât o are ANAF, organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, reprezentarea urmând să fie asigurată de către Direcția Generală Juridică din Agenția Națională de Administrare Fiscală. Mai mult decât atât, au precizat faptul că Sentința nr. 92 din 8 iunie 2017 se raportează la o structură fără personalitate juridică, ori potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 2 din noul C. proc. civ., persoanele juridice de drept public vor fi citate la sediul celor însărcinați să îi reprezinte în justiție.

Se apreciază că soluția instanței a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, raportat la motivarea instanței de fond se învederează faptul că Decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii x din 28 noiembrie 2016 a fost dată în conformitate cu prevederile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie s-a prelungit termenul de valabilitate a măsurilor asigurătorii de la data de 29 noiembrie 2016 până la data de 29 mai 2017 dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 31 mai 2016, întrucât nu a fost emis și comunicat titlul de creanță și ținând cont de următoarele motive:

- necesitatea continuării investigațiilor cu scopul cercetării lanțului evazionist, în integralitatea sa, lanț în cadrul căruia contribuabilul A. SA este beneficiarul final al unui circuit tranzacțional simulate, operaționalizat în perioada 2012 - 2016, prin intermediul unor societăți de tip "fantomă"(B. SRL, C. SRL, D. SRL, E. SRL, F. SRL, G. SRL, H. SRL, I. SRL), de la care a înregistrat achiziții nereale de mărfuri și servicii generatoare de deduceri fiscale ilegale (TVA și impozit pe profit).

- având în vedere indiciile conturate în contextual investigațiilor fiscale și modul de sustragere de la plata obligațiilor fiscale și pericolul de utilizare a unor procedee similare în scopul îngreunării colectării în acord cu prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 203 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2016 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, precum și ale Deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauzele C-642/11 (Story Trans EOOD contra Bulgariei) și C-643/11 (LVK - 56 EOOD contra Bulgariei), organul de control a apreciat ca se impune prelungirea termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii de la data de 29 noiembrie 2016 până la data de 29 mai 2017, respectiv, până la finalizarea procedurii fiscale și penale.

Menționează faptul că, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 207/2015 organul fiscale este îndreptățit, să aprecieze în limitele atribuțiilor, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauza.

Prin Decizia nr. x din 6 decembrie 2016 s-au ridicat în tot măsurile asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 31 mai 2016 și prelungite prin Decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 28 noiembrie 2016, ca urmare a constituirii garanției prevăzute de art. 211 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Având în vedere că prin Decizia nr. x din 6 decembrie 2016 au fost ridicate în tot măsurile asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 31 mai 2016 și prelungite prin Decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 28 noiembrie 2016, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată.

Inspectorii antifraudă au examinat starea de fapt în mod obiectiv și în limitele stabilite de lege, sens în care este necesar a fi avute în vedere dispozițiile art. 7 alin. (3) - (4) din C. proc. fisc. Astfel, se poate concluziona că operatorul economic A. SA este beneficiar al unor achiziții nereale de la furnizorii scriptici menționați, având ca efect final emiterea de facturi generatoare de deduceri fiscale ilegale, în beneficiul persoanelor juridice expuse pe larg în apărările formulate de instituția noastră.

Conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie". Învederează că din coroborarea art. 213 alin. (7) și (8) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că atunci când au fost luate măsuri asiguratorii înainte de emiterea titlului de creanță (cazul speței deduse judecății) acestea încetează în termenul instituit (6 luni, prelungit până la 1 an) numai dacă nu au fost sesizate organele de urmărire penală.

Este adevărat că sub imperiul legii vechi nu existau dispoziții imperative cu privire la finalizarea controlului de fond într-un anumit termen și că aceste aspecte au fost reglementate în Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dar trebuie reținut și că legiuitorul a reglementat în privința termenului indicat (6 luni, maxim 1 an) și o excepție - cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală. În concluzie, întrucât în speța de față sunt incidente dispozițiile art. 213 alin. (8) din Legea 207/2015 (în sensul că din informațiile comunicate de organele de control în ceea ce o privește pe societatea controlată au fost sesizate organele de cercetare penală) era clar că erau ținuți, de data la care se dispun măsuri asiguratorii în condițiile C. proc. pen.. Totuși trebuie reținut faptul că, actul atacat de reclamantă a fost ridicat de organul fiscal întrucât SC A. SRL a înțeles să constituie garanția prevăzută de legiuitor. Ori, în condițiile în care actul a fost ridicat de însuși organul fiscal, acțiunea reclamantei prin care tinde să anuleze un act ridicat este lipsit de obiect.

Intimata-reclamantă SC A. SA Botoșani a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs și examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava, a probatoriului administrat în cauză și a apărărilor exprimate prin întâmpinarea formulată de intimată, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că sentința de fond a fost pronunțată în contradictoriu cu o structură fără personalitate juridică, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat. Astfel, în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că raportul juridic dedus judecății este stabilit între reclamantă și emitentul actului contestat, condiții în care, în conformitate cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., cadrul procesual a fost stabilit corect. În orice caz, acțiunea a fost formulată și hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu atât cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și cu Direcția Generală Antifraudă Fiscală, iar instanța de fond a avut în vedere întâmpinarea formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, a soluționat excepțiile invocate de către această parte și a ținut cont de apărările formulate prin acest act de procedură.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, reclamanta SC A. SA Botoșani a fost supusă unui control efectuat de Direcția Generală Antifraudă - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, în urma verificărilor preliminarii asupra tranzacțiilor înregistrate de societate în relațiile cu furnizorii, fiind emisă decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 31 mai 2016, dispunându-se instituirea unui sechestru asigurător asupra unui imobil precum și asupra unor mijloace fixe/echipamente.

S-a arătat în motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii că acestea sunt necesare întrucât există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, din verificarea tranzacțiilor înregistrate de societatea A. S.A. în relațiile cu furnizorii SC B. SRL, SC C., SC D. SRL, SC E. SRL, SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, și SC I. SRL, fiind suspectat caracterul nereal al acestora, și diminuarea nejustificată a bazei impozabile/taxabile și prejudicierea bugetului de stat cu suma de 3.750.352 RON reprezentând impozit pe profit și TVA.

Ulterior, prin Decizia nr. x - 2016 din 28 noiembrie 2016, s-a dispus prelungirea termenului de valabilitate a măsurilor asiguratorii dispuse prin Decizia nr. 5759 - 2016 din 31 mai 2016, de la data de 29 noiembrie 2016 până la data de 29 mai 2017, cu motivarea că până la acea dată nu s-a emis titlul de creanță, și este necesară continuarea investigațiilor cu scopul cercetării lanțului evazionist.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015(în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate în cauză):

"Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile."

De asemenea, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie.

Înalta Curte reține că prin aceste dispoziții, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepționale", "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea" și că, cu atât mai particulară și de excepție este situația de a prelungi o astfel de măsură, grefată și ea, așa cum s-a arătat anterior, la rându-i pe o situație excepțională care să impună instituirea.

Înalta Curte are în vedere ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal. Or, așa cum s-a arătat anterior, dacă instituirea măsurilor asiguratorii are caracter excepțional, cu atât mai de excepție este prelungirea acestor măsuri, și astfel, o motivare de substanță a acestei necesități era cu atât mai imperativă. Acceptarea unei aprecieri pur subiective a organului de control fiscal, ca și motivare a deciziei de prelungire a măsurilor asiguratorii, ar însemna transformarea unei măsuri ce poate fi luată numai excepțional, în regulă, și o nesocotire a justului echilibru care trebuie să existe în cazul luării unei astfel de măsuri, între interesul statului de a-și colecta veniturile din care se compune bugetul și interesul patrimonial al contribuabilului.

Din lecturarea deciziei atacate, reiese că recurenta-pârâtă nu a relevat date concrete, aspecte certe care să arate stadiul verificărilor, evoluția și noile constatări chiar preliminare, rezultate ori complexitatea deosebită a verificărilor care să impună un timp suplimentar, sau alte asemenea. Nu există nici măcar o expunere a verificărilor preliminare efectuate în cele 6 luni ale măsurii deja instituite, și nici vreo constatare, chiar prealabilă, a acestora.

Înalta Curte este în acord cu soluția pronunțată de instanța de fond și cu motivele reținute de aceasta în considerentele sentinței recurate și observă de asemenea că însăși decizia de instituire a măsurilor asiguratorii despre a cărei prelungire este vorba, nr. x din 31 mai 2016, este la rându-i afectată de același neajuns al motivării, întrucât, verificată fiind în instanță, a fost anulată prin Sentința nr. 14 din 25 ianuarie 2017 pronunțată în Dosar nr. x/2016, soluție care a rămas definitivă, pentru că prin Decizia nr. 5686 din 19 noiembrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 14 din 25 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Soluția beneficiază astfel de putere de lucru judecat și susține, o dată în plus, constatările instanței de fond.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii și cu atât mai mult, prelungirea acestor măsuri, trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei neconcretizându-se un pericol ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, dimpotrivă, plățile către bugetul de stat numai în primul trimestru al anului 2016 fiind substanțiale (de 6.324.651 RON). De asemenea, este de observat și faptul că, relativ la suma despre care se presupune a fi fost generată ca și prejudiciu, și pentru care măsurile asiguratorii au fost instituite, care nu este una modică (3.750.352 RON), reclamanta a și procedat la consemnarea cauțiunii, sens în care de altfel, măsura a și fost ridicată potrivit Deciziei x din 6 decembrie 2016.

Cu privire la motivul de recurs învederat de către recurentele-pârâte cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte are în vedere că acest text de lege permite prelungirea măsurilor asigurătorii în situația sesizării organelor de urmărire penale, dar din conținutul deciziei contestate, a apărărilor formulate de către pârâte la fond și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că prelungirea măsurilor asigurătorii s-ar fi dispus în cauză față de sesizarea organelor de urmărire penală, astfel că va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia s-ar fi impus respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, cu motivarea că măsurile asiguratorii au fost ridicate ca și consecință a consemnării cauțiunii, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat reținând că cererea de anulare care formează obiectul cauzei, privește analiza legalității măsurii dispuse, reclamanta urmărind a se constata nulitatea deciziei, iar această din urmă situație juridică nu se confundă cu cea a unei simple ridicări a măsurii ca urmare a depunerii cauțiunii, consecințele putând fi cu totul diferite în cazul anulării măsurii. Astfel, măsurile asigurătorii au fost ridicate ca urmare a constituirii unei garanții prevăzute de art. 211 C. proc. fisc. , iar decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii continuă să producă efecte chiar dacă s-a emis o decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii. În speță, în situația anulării deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, organul fiscal ar fi obligat la restituirea sumei constituite cu titlu de garanție, astfel că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de obiect.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate în cauză de către recurentele-pârâte, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava împotriva Sentinței nr. 92 din 8 iunie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM