ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 787/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 08 august 2016, pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.07.2016, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, precum și a tuturor actelor subsecvente.

1.2. Prin sentința civilă nr. 847 din 07 decembrie 2016, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 06 ianuarie 2017.

1.4. Prin cererea înregistrată la dosarul instanței de fond la data de 08 martie 2017, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, arătând că înțelege să se judece doar în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava și, totodată, a arătat că nu mai solicită anularea actelor subsecvente deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Prin sentința civilă nr. 53 din 30 martie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 13.07.2016, emisă de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 53 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, reprezentată prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, pârâta a susținut că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează materia măsurilor asigurătorii, acestea au un caracter preventiv, scopul fiind acela de a asigura recuperarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabil. Prin urmare, pentru a dispune măsurile asigurătorii, nu trebuie să existe decât pericolul de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului de către debitor, nefiind necesar ca aceste consecințe să se fi și produs în mod concret.

A arătat recurenta-pârâtă că, în cauză, există suspiciunea săvârșirii de către reclamantă și furnizorii săi a unei fraude de tip carusel, organul fiscal constatând că agenții economici din lanțul tranzacțional ori nu desfășoară activitate, ori sunt declarați contribuabili inactivi, iar reclamanta ar fi fost în măsură să cunoască comportamentul neadecvat al partenerilor săi comerciali. În consecință, existând pericolul ca societatea să-și înstrăineze patrimoniul și să prejudicieze, astfel, bugetul de stat, s-a procedat la instituirea măsurilor asigurătorii.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că măsurile asigurătorii nu reprezintă măsuri de executare silită, ele constând doar în indisponibilizarea bunurilor sau în instituirea popririi asigurătorii asupra veniturilor prezente sau viitoare ale contribuabilului, aplicarea acestor măsuri având ca efect doar limitarea dreptului de dispoziție al proprietarului asupra bunului respectiv.

A mai susținut recurenta-pârâtă că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată, prin raportare la descrierea faptelor de care este suspectată societatea și la amploarea circuitului tranzacțional fraudulos, elemente care au creat suspiciunea că acest comportament ilicit s-ar putea extinde și în faza de recuperare a prejudiciului, prin împiedicarea măsurilor de executare silită.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 iulie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de sentința recurată și de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenței pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale.

Analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, criteriile avute în vedere la luarea măsurilor fiind comportamentul fiscal neadecvat al agenților economici interpuși în lanțul tranzacțional fraudulos (furnizori ai reclamantei), amploarea faptelor constatate de organul fiscal, precum și faptul că societatea reclamantă a beneficiat de acest circuit tranzacțional simulat, fiind în măsură să cunoască comportamentul fiscal al furnizorilor săi. A arătat organul fiscal că luarea măsurilor asigurătorii este justificată de natura faptelor de care este bănuită societatea și de amploarea circuitului tranzacțional, care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde și în faza de recuperare a eventualului prejudiciu cert, manifestându-se printr-un comportament menit să împiedice executarea, acesta fiind doar o prelungire a comportamentului menit să împiedice constatarea nivelului datoriei.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a circuitului pretins fraudulos al operațiunilor la care a participat și reclamanta, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, la fundamentarea acestei măsuri.

Din analiza înscrisurilor depuse în probațiune la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta nu înregistra creanțe fiscale neachitate la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, iar după momentul dispunerii măsurilor, societatea a continuat activitatea comercială și, conform susținerilor din întâmpinare și tabelului anexă, necontestate de recurenta-pârâtă, a continuat să achite creanțele datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale.

În ceea ce privește bunurile supuse indisponibilizării, se constată că sechestrul asigurător a fost instituit asupra unor bunuri imobile, respectiv fabrică de cașcaval, sistem de epurare ape uzate și sistem depozit frigorific, care servesc activității care constituie principala sursă de venit a societății, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privitoare la inițierea de către reclamantă a formalităților de înstrăinare a acestor imobile, iar caracterul esențial pentru activitatea societății conduce la prezumția rezonabilă a lipsei unei intenții de înstrăinare a activelor, această operațiune putând afecta sursele de venit ale societății.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, reprezentată prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 53 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.