ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3885/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată Direcția Generală Antifraudă Fiscală Suceava solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.04.2017precum și suspendarea efectelor acestei decizii în temeiul art. 15 din Legea 554/2004.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Iasi, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 137 din 10 octombrie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava reprezentată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. A-FSV 4402/2017 emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, a admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a procesului-verbal 1288/2017 invocată de către pârâtă, a respins, ca inadmisibile, cererile reclamantei având ca obiect anularea procesului-verbal 1288/2017, respectiv suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. A-FSV 4402/2017 emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, având în vedere neachitarea cauțiunii puse în vedere, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Suceava a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că din analiza Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.04.2017reiese că acest aspect a fost motivat corespunzător exigențelor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. În acest sens a fost expusă starea de fapt care a condus la luarea măsurii, prevederile legale ce stau la baza acesteia, s-au reținut existența unor indicii ale pericolului ca operatorul economic să se sustragă, să îți ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. În mod greșit instanța a reținut faptul că nu s-a demonstrat că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. Scopul măsurilor asigurătorii este de a indisponibiliza și conserva bunurile urmăribile ale debitorului pentru a se evita degradarea sau dispariția lor, sau după caz, diminuarea activului patrimonial ai debitorului. Este greșită susținerea instanței de fond conform căreia luarea măsurilor asigurătorii a fost consecința unor simple bănuieli ale organului fiscal. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu a avut la bază "simple bănuieli ale organului fiscal", ci suspiciuni rezonabile privind comiterea unor fapte ilicite ce întră sub incidența infracțiunilor de evaziune fiscală. Din întreaga economie a prevederilor art. 213 Codul de procedură fiscală, inclusiv din împrejurarea că instituirea măsurilor asigurătorii este permisă înainte de emiterea titlului de creanță, reiese că organul fiscal are o marjă de apreciere în ceea ce privește condițiile concrete care ar putea impune luarea măsurilor în discuție. Prin urmare, ori de câte ori organul fiscal constată că există pericolul conform căruia contribuabilul supus controlului să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor are dreptul conferit de lege de a dispune de urgență măsuri asigurătorii. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.04.2017a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, fiind motivată prin expunerea situației de fapt cât și în drept. În acest sens a fost expusă starea de fapt care a condus la luarea măsurii, precum și prevederile legale ce stau la baza acesteia. Actul atacat respectă prevederile legale referitoare la fondul litigiului, dispozițiile procedurale precum și principiile de conduită fiscală. Scopul Instituirii măsurii asigurătorii a fost tocmai protejarea dreptului de creanță al statului, iar după individualizarea creanței datorate într-un titlu, urmând să se procedeze conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. A FSV 4402/27 aprilie 2017 Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava a instituit măsuri asiguratorii în sarcina reclamantei S.C. A. S.R.L. până la concurența creanței estimate de 5.995.246 RON. Măsurile concrete luate au constat în poprirea asiguratorie a sumelor datorate reclamantei de terți precum și a disponibilităților sale din conturile bancare. Potrivit art. 213 alin. (2) cod procedură fiscală: "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea." Înalta Curte constată că instituirea unor măsuri asigurătorii se justifică doar în ipoteze excepționale și doar în cazul în care se identifică cel puțin una din cele două situații indicate de legiuitor, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale fie prin ascunderea fie prin risipirea propriului patrimoniu. Scopul instituirii acestei măsuri este acela de a contracara reaua credință a debitorului, decelată chiar din faza incipientă a controlului fiscal, respectiv de a asigura colectarea creanțelor bugetare în contextul unui debitor al cărui comportament vădește clar intenția de sustragere de la executare prin cele două variante indicate de legiuitor. Revine organului fiscal sarcina de a individualiza, în concret, necesitatea instituirii măsurii, respectiv de a motiva, în acord cu scopul legii, măsura asiguratorie luată. Astfel fiind, un element esențial al legalității deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii fiscale, este acela al motivării concrete, prin încadrarea stării de fapt individualizate în ipotezele prevăzute de art. 213 alin. (2) din C. proc. civ. fiscală. Simpla indicare a textului legal în baza căruia s-a luat măsura, în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, evident că nu exonerează organul emitent de obligația de a menționa datele concrete care probează că, la data instituirii măsurilor, există vreuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art. 213 alin. (2) din C. proc. civ. fiscală. Pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) C. proc. civ. fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății. Prin urmare, pericolul nu poate fi decât extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului altele decât operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, întrucât o interpretare per a contrario ar transforma aceste măsuri asigurătorii în regulă și nu în situații excepționale, așa cum însuși legiuitorul o impune. Organul fiscal a emis un act nelegal din perspectiva nemotivării, respectiv a neindicării în concret a motivelor pentru care se impune luarea celor două măsuri asiguratorii. Înalta Curte constată că instanta de fond in mod corect a apreciat că organul fiscal s-a limitat la a redacta la capitolul "motivarea dispunerii măsurii asigurătorii" din cuprinsul deciziei două paragrafe care au însă un conținut eminamente generic și care reiau practic textul de lege în baza căruia s-a luat măsura, fără a exista o minimă preocupare pentru indicarea, în concret, a modului în care societatea reclamantă pune în practică "practici conștiente, minuțioase și create cu bună știință" prin care se va sustrage de la plata obligațiilor fiscale. Temeinic și legal s-a retinut că nu s-a individualizat în concret în ce constă presupusa acțiune a reprezentanților legali ai societății sau practicile minuțioase și conștiente care ar putea îngreuna executarea silită a obligațiilor fiscale ce urmează a fi stabilite, cum acționează debitoarea pentru a zădărnici viitoarea executare silită. Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recuesul, ca nefondat.