ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2409/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală Suceava, anularea Deciziei de prelungire a termenului de valabilitate a instituirii măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 11401 din data de 25.10.2017, prin care s-a dispus prelungirea valabilității măsurilor asigurătorii pentru suma de 5.995.246 RON, în baza Procesului-verbal antifraudă nr. x/2017 și a Deciziei x-2017.

Totodată, a solicitat suspendarea executării acestei decizii, în temeiul art. 15 din

Legea nr. 554/2004, cerere asupra căreia instanța s-a pronunțat prin sentința nr. 16/2.02.2018.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 27 din 26 februarie 2018, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei de prelungire a termenului de valabilitate a instituirii măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 11401 din data de 25.10.2017, emisă de pârâtă.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa de timbru).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală Suceava prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt expusă în apărările formulate în fața primei instanțe, susținând, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu consecința respingerea acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de prelungire a termenului de valabilitate a instituirii măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 11401 din data de 25.10.2017, emisă de pârâtă.

Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea actului administrativ atacat.

Instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. x-2020 din 09.03.2020, atașată precizărilor depuse la dosar de recurenta-pârâtă, s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză prin Decizia de instituire nr. x-2017/27.04.2017 și Decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii nr. x/25.10.2017.

La emiterea respectivei decizii, autoritatea recurentă a avut în vedere Decizia Curții Constituționale a României nr. 581/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 40 din 21.01.2020, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în forma anterioară modificării prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017, precum și a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Așa fiind, în cauză se pune problema subzistenței interesului în promovarea căii de atac exercitate.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac.

Interesul este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în cauză, recurenta nu mai justifică un interes în soluționarea prezentei căi de atac, în condițiile în care prin Decizia nr. x din 09.03.2020 au fost ridicate măsurile asiguratorii dispuse în cauză prin decizia de instituire, respectiv prin decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii contestată în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca lipsit de interes, ținând seama, totodată, de prevederile art. 499 teza a doua din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâta Direcția Generală Antifraudă Suceava prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 27 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.