ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5959/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, contestație la executare împotriva actelor de executare efectuate de intimate, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă la 19.12.2016 și a procesului-verbal de instituire sechestru asigurător emis la data de 19.12.2016, cu cheltuieli de judecată. În motivare, contestatoarea a arătat că în perioada 22.08.2015-29.11.2016 s-a efectuat un control de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală asupra activității desfășurate la entitățile juridice II B. și II C.. În data de 29.11.2016, a fost chemat administratorul societății contestatoare la sediul intimatei și i s-a comunicat procesul-verbal nr. x/19.11.2016 prin care agenții intimatei susțin că activitățile comerciale desfășurate de contestatoare cu întreprinderile amintite ar fi fost operațiuni disimulate, aspecte ce nu concordă cu realitatea. După ce a dispus disjungerea capătului de cerere vizând anularea procesului-verbal de instituire sechestru, prin sentința nr. x din data de 28.03.2017, Judecătoria Bacău a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub același nr. 33/180/2017.

Hotărârea primei instanțe. La termenul din 8.06.2017, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesual pasive a AJFP Bacău și a respins excepția inadmisibilității acțiunii. Prin sentința nr. 117 din data de 07.09.2017 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimatele A.N.A.F. - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2016 emisă de A.N.A.F. - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 117 din data de 07.09.2017 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta ANAF invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A FSV 14905/15.12.2016, au fost instituite împotriva contestatoarei măsuri asigurătorii pentru suma de 1.039.454 RON, în limita a 150% din prejudiciul estimat, constând în instituirea sechestrului asigurător pentru mobile. În ceea ce privește legalitatea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.12.2016contestate, aceasta întrunește prevederile art. 213, alin. (2) din Codul de procedură fiscală, societatea A. S.R.L., fiind un caz excepțional, reflectat chiar prin motivul estimării prejudiciului, ca urmare a identificării unor tranzacții comerciale cu societăți cu un comportament fiscal inadecvat, de tip "fantomă" așa cum sunt denumite în literatura de specialitate (reîncadrate de organele de control în temeiul Codului de procedură fiscală), în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligațiilor fiscale prin deducerea TVA și micșorarea impozitului pe profit. Totodată menționează faptul că bunurile aflate sub sechestru asigurător, au rămas în custodia societății A. S.R.L., aceasta folosind în continuare aceste bunuri. Întrucât există riscul ca debitorul să se sustragă de la obligațiile fiscale poate fi permanent și aproape imposibil să fie depistat și dovedit, în scopul înlesnirii executării silite și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea anterioară a Codului de procedură fiscală în art. 129 și următoarele, și în pct. 2.1 lit. a) din Ordinul nr. 2605/2010, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure deplina eficacitate a acțiunii judiciare. Precizează că vechile dispoziții au fost preluate în Noul Codul de procedură fiscală la art. 213 și Ordinul 2546/2016. Referitor la afirmația petentei potrivit căreia controlul nu a fost finalizat în sensul că până la acest moment nu a fost emis un titlu de creanță împotriva contestatoarei, menționează faptul că Direcția Generală Antifraudă Fiscală nu emite titluri de creanță, ci estimează prejudicii, întocmind ulterior sesizări penale către instituțiile abilitate. De asemenea, sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor mai sus invocate, este o suficientă dovadă că se impuneau în cauză luarea unor măsuri asigurătorii care să protejeze creanța evidențiată de organele de control. Prin raportare la dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal, ori de câte ori constată că există pericolul ca contribuabilul supus controlului să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, are dreptul legal de a dispune de urgență măsuri asigurătorii. În literatura juridică de specialitate s-a afirmat că prin măsuri asigurătorii se înțelege posibilitatea recunoscută de lege creditorului fiscal de efectua/îndeplini măsuri de indisponibilizare și conservare, de natură să împiedice pe debitorul contribuabil să-și diminueze activul patrimonial. Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice și legale. Astfel, desfășurarea unor relații comerciale cu diverși agenți economici cu caracter fictiv și înregistrarea acestora în contabilitate de către A. S.R.L. în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naște suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar și suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate. Drept urmare, solicită să se constate că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât și în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât și cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligațiilor fiscale.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Intimata-reclamantă reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 14905 din data de 15.12.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava și a procesului-verbal de instituire sechestru asigurător emis la data de 19.12.2016. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. A-FSV 14905 din data de 15.12.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava, reținând că, de fapt, constatările ce au stat la baza instituirii măsurilor asiguratorii sunt contrazise de aspectele reținute de organele de inspecție fiscală în raportul nr. x-BC 185/13.07.2017, prin care s-a stabilit că pentru achizițiile de deșeuri lemnoase de la II B. și II C., în perioadele în care aceste entități nu era înregistrate în scopuri de TVA, dar emiteau facturi cu TVA către S.C. A. S.R.L., iar contestatoarea datorează doar suma de 116.280 RON, reprezentând TVA nedeductibilă. Pe de altă parte, baza impozabilă stabilită suplimentar prin decizia nr. F-BC 240/13.07.2017 nu are nici o legătură cu achizițiile ce au făcut obiectul controlului anti-fraudă, fiind doar rezultatul înregistrării eronate în 2015 și 2016 a pierderii fiscale din anii anteriori. În plus, instanța de fond a apreciat că, dată fiind valoarea redusă a debitului și faptul că însuși organul fiscal a încuviințat plata eșalonată a acestuia, nu se poate vorbi despre un pericol de imposibilitate/îngreunare a colectării lui și nu se justifică impunerea măsurilor asiguratorii, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susține că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FSV 14905 din data de 15.12.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava este motivată cu privire la pericolul ca intimata-reclamantă să își risipească patrimoniul, deoarece inspectorii antifraudă au identificat unele tranzacții comerciale cu societăți cu un comportament fiscal inadecvat, de tip "fantomă" așa cum sunt denumite în literatura de specialitate, în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligațiilor fiscale prin deducerea TVA și micșorarea impozitului pe profit. Acest argument a fost suficient pentru a naște suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar și suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate. Drept urmare, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât și în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât și cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligațiilor fiscale. Înalta Curte constată că referitor la poprire și sechestrul asigurător dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală prevăd următoarele: (1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent. (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă cu claritate că, măsurile asigurătorii sub forma sechestrului asigurător pot fi dispuse în cazuri excepționale și impune două condiții: - existența unui pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, - decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Însă, înainte de a trece la verificarea îndeplinirii celor două condiții impuse de textul de lege, Înalta Curte, constată că în mod corect prima instanță a reținut nelegalitatea constatărilor de fapt ce au stat la baza instituirii măsurilor asiguratorii, acestea fiind contrazise de aspectele reținute de organele de inspecție fiscală în raportul nr. x-BC 185/13.07.2017, prin care s-a stabilit că: "pentru achizițiile de deșeuri lemnoase de la II B. și II C., în perioadele în care aceste entități nu era înregistrate în scopuri de TVA, dar emiteau facturi cu TVA către S.C. A. S.R.L., contestatoarea datorează doar suma de 116.280 RON, reprezentând TVA nedeductibilă", iar prin actul contestat au fost estimate greșit obligațiile fiscale ale societății contestatoare, acestea fiind în realitate în cuantum considerabil diminuat. De asemenea, Înalta Curte constată că pentru suma de 116.280 RON, AIFP Bacău a admis cererea de eșalonare la plată, intimata-reclamantă având posibilitatea achitării în mai multe rate, dovada achitării primei rate, în cuantum de 2537 RON fiind depusă la dosar. Așa fiind, având în vedere valoarea redusă a debitului și faptul că însuși organul fiscal a încuviințat plata eșalonată a acestuia, nu se poate vorbi despre un pericol de imposibilitate/îngreunare a colectării lui, aspect față de care nu se justifică impunerea măsurilor asiguratorii, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate și vor fi respinse.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reținând că sentința de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.