ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2020

Ședința publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. x/2016 la data de 21.12.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/8.12.2016.

Prin sentința nr. 549/7.06.2017, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de apel Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub același număr la data de 21.06.2017.

Prin sentința nr. 146/2017 pronunțată în data de 19 octombrie 2017, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.

A dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/08.12.2016 emisă de A.J.F.P. Bacău.

Împotriva sentinței nr. 146/2017 pronunțată în data de 19 octombrie 2017 de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, solicitând admiterea recursului, cu consecința respingerii contestației ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-au arătat, următoarele:

Decizia de luare a măsurii asigurătorii a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 213 din noul Codul de procedură fiscală de organul fiscal competent, respectiv DGRFP lași -AJFP Bacău, iar potrivit dispozițiilor prevăzute în Ordinul 2605/2010, completat de Ordinul nr. 1296/2014 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală, respectiv dispozițiile de la la pct. 2.1.1, măsurile asigurătorii dispuse vor fi duse la îndeplinire de organul de executare.

Învederează că așa cum reiese și din conținutul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii rezultă faptul că societatea are obligații de plată restante în cuantum de 1.201.564 RON reprezentând TVA, impozit pe profit și contribuții sociale.

Astfel, condiția esențială pentru instituirea măsurilor asigurătorii este, conform art. 213 Codul de procedură fiscală, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor fiscale. Mai mult decât atât, arată faptul că astfel cum rezultă din conținutul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii creanța fiscală estimată în sarcina contestatoarei are un cuantum apreciabil, iar dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligația de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv.

Organul de inspecție a emis o Decizie de impunere aferentă Raportului de inspecție fiscală, acestea nefiind contestate pe căile legale, se prezumă deci că aceste creanțe sunt temeinice, legale, certe, lichide si exigibile. Astfel organul cu atribuțiuni de colectare a acestor sume consistente a procedat în mod corect și legal la aplicarea singurei măsuri pe care o mai avea la dispoziție pentru încasarea acestora și anume a se asigura că debitoarea nu va dispune în sensul sustragerii de la plata sumelor stabilite prin decizia de impunere.

Dreptul organului fiscal de a institui măsura de recuperare a sumelor este prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motivația dispunerii măsurilor rezidă în existența pericolului neonorarii de la plata obligațiilor fiscale sau de la urmărire precum și imposibilitatea dovedită prin lipsa de încasări prin măsurile de executare dispuse împotriva societății debitoare al cărei administrator este contestatoarea.

A învederat că deschiderea procedurii de angajare a răspunde solidare pentru persoanele responsabile a fost declanșată, în acest sens, cu adresele nr. x/08.09.2016 și nr. y/31.10.2016, s-au transmis Notificări privind declanșarea procedurii de atragerea a răspunderii solidare către doamna A., prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, dar nu a dat curs invitației primite din partea organului fiscal. Asociatul societății a dovedit rea credință prin neplata datoriilor înregistrate de S.C. B. S.R.L. CUI x și există posibilitatea ca A. să-si înstrăineze patrimoniul.

Mai mult decât atât, a învederat și faptul că a fost emisă Decizia angajare a răspunderii solidare nr. 450/16.01.2017, transmisă contestatoarei A. prin poștă, cu confirmare de primire semnată în data de 30.01.2017.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat în principal excepția nulității recursului raportat la art. 489 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recurenta nu a înțeles să precizeze temeiul de drept în virtutea căruia a recurat sentința pronunțată de către instanța de fond, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, deși nu a indicat în mod expres motivul de recurs incident în calea de atac exercitată, a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, considerente pentru care excepția nu este întemeiată și va fi respinsă.

Trecând la analiza cererii de recurs și examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU, a probatoriului administrat în cauză și a apărărilor exprimate prin întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin decizia nr. 203511/8.12.2016 pârâta a dispus instituirea de măsuri asiguratorii asupra bunurilor unor mobile și imobile dar și conturi ale reclamantei, motivat de faptul că s-a constatat existența pericolului ca aceasta, în calitate de codebitor alături de S.C. B. S.R.L. pentru o datorie de 1.201.564 RON, să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească averea.

În motivarea acestor măsuri, pârâta a menționat că reclamanta a fost notificată privind declanșarea procedurii de atragere a răspunderii solidare prin adresele sub nr. x/8.09.2016 și nr. y/31.10.2016, dar nu a dat curs invitației primite din partea organului de executare silită. De asemenea, reclamanta a dovedit rea-credință prin neplata datoriilor înregistrate de S.C. B. S.R.L. și există posibilitatea să-și înstrăineze patrimoniul.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015(în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate în cauză):

"Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Astfel, Înalta Curte reține că nu este întemeiată critica referitoare la interpretarea greșită dată de instanța de fond prevederilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul acordat de lege organului fiscal de a dispune măsuri de indisponibilizare și conservare a patrimoniului debitorului fiscal nu poate fi exercitat decât strict în condițiile prevăzute de textul legal menționat, respectiv în acele cazuri excepționale când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, după cum a arătat în mod corect și instanța de fond, simpla atitudine pasivă a reclamantei nu poate fi interpretată dincolo de orice dubiu, în sensul că reclamanta intenționează să se sustragă sau să își ascundă/risipească averea, iar o astfel de atitudine poate reprezenta cel mult un element probatoriu care, doar coroborat cu alte indicii deduse din acțiunile efective întreprinse de reclamantă, este de natură a prefigura existența unui astfel de pericol de sustragere.

Prin aceste dispoziții, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepționale", "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Înalta Curte reține ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. Nu se poate reține că reclamanta a dovedit rea-credință prin simpla neplată a datoriilor înregistrate de S.C. B. S.R.L., câtă vreme situația reală a societății nu este încă clarificată în mod definitiv și atâta timp cât existența legală a acestor datorii este încă pusă în discuție, având în vedere că S.C. B. S.R.L. a contestat legalitatea și temeinicia celor dispuse prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.06.2015 și prin Decizia de impunere nr. x/24.06.2015 . De asemenea, simpla alegație potrivit căreia există posibilitatea ca aceasta să-și înstrăineze patrimoniul, care nu este dublată și de indicarea unor indicii concrete deduse din acțiunile efective întreprinse de reclamantă, nu este de natură să justifice luarea unor măsuri asigurătorii cu privire la patrimoniul intimatei-reclamante.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentei-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței nr. 146/2017 din 19 octombrie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2020.