ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2019/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 13 aprilie 2018, sub nr. x/2017, urmare declinării de competență prin sentința civilă nr. 386/26.03.2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. BCG AIF 9855 din 13.02.2017.

Prin sentința civilă nr. 65 din 5 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Bacău, a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. BCG-AIF 9855/13.11.2017 emisă de AJFP Bacău și a obligat pârâta la plata sumei de 2.050 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurentele arată că, soluția instanței este rezultatul aplicării și interpretării greșit a normelor de drept material care reglementează Decizia de instituire a masurilor asigurătorii, respectiv art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, sub aspectul obligativității motivării acesteia.

Astfel, împotriva reclamantei S.C. A. S.R.L. a fost începută cercetarea penală în dosarul x/2016 iar în baza Ordonanței nr. 603/P/2016 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, prin procesul-verbal de aplicare a sechestrului asigurător din 20.03.2017, s-a luat măsura aplicării sechestrului asigurător asupra unor bunuri imobile și mobile aparținând societății și administratorilor acesteia B. și C..

Potrivit art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, prin excepție de la prevederile alin. (7) in situația in care au fost instituite masuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penala potrivit legii,măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul competent nu se transforma in măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul fiscal care le-a dispus.

Față de aceste dispoziții legale, recurenta apreciază că acțiunea reclamantei prin care solicită anularea deciziei de masuri asigurătorii este inadmisibilă.

Organul de inspecție fiscală a emis în temeiul art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru debitorul A. S.R.L., Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/13.11.2017 pentru obligații fiscale în sumă de 3.121.692 RON, obligații stabilite prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare, așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscal nr. 463/13.11.2017. La baza deciziei contestate a stat, în conformitate cu prevederile OPANAF NR. 2546/201, Referatul justificativ al măsurilor asigurătorii nr. x/13.11.2017, document care cuprinde motivele de fapt și de drept care au determinat instituirea acestor masuri.

Motivarea necesității dispunerii masurilor asigurătorii derivă din analiza stării de fapt fiscale a debitorului, constatată în urma unei inspecții fiscale, din informații cu privire la istoria comportamentului fiscal ai debitorului, al reprezentanților legali și al asociaților (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare).

Se arată că. reclamanta S.C. A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții fiscale parțiale, constând în verificarea ansamblului declarațiilor fiscale si/sau operațiunilor relevante pentru inspecția fiscală pentru verificarea: impozitul pe profit pentru perioada: 01.01.2012-31.12.2016, taxa pe valoarea adăugata in perioada 01.01.2012-31.12.2016, precum și verificarea modului de organizare și conducere a evidentei fiscale și contabile precum și verificarea respectării prevederilor legislației, fiscale și contabile, verificarea altor aspecte relevante pentru impozitare, stabilindu-se TVA de plata suplimentar de 1.902.502 RON și un impozit pe profit suplimentar de 1.219.190 RON

S-au stabilit cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal rezultate din pierderi din creanțe și debitori diverși, consum carburant, a diferenței nedeclarate privind indicatorii de stabilirea a profitului fiscal (venituri/cheltuieli/cheltuieli nedeductibile), majorării nejustificate a cheltuielilor de exploatare având la bază facturi nerecunoscute de furnizori, lipsa documentelor justificative, nejustificarea realității și necesității achiziționării unor servicii, neînregistrarea de venituri din valorificarea semifabricatelor constatate lipsa in gestiune, depășirii limitei legii a sponsorizării.

Cu privire la motivele privind nelegalitatea deciziei de instituire a masurilor asigurătorii, respective din reținerea de către instanța de fond a faptului că Decizia nu a fost motivată în fapt în conformitate cu art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, recurentele susțin că, din cuprinsul Deciziei rezultă că aceasta a fost motivată, atât în fapt cât și în drept, fiind menționate toate împrejurările care dovedesc necesitatea luării masurilor asiguratorii asupra bunurilor reclamantului.

Se mai arată că, în baza Acordului de principiu înregistrat sub nr. x/13.12.2017 și a Deciziei de eșalonare la plata a obligațiilor fiscale S.C. A. S.R.L. a constituit garanție pentru o parte din bunurile care au făcut obiectul masurilor asigurătorii. În această situație, cum reclamanta beneficiază de eșalonare la plată tocmai în baza acestor bunuri aduse drept garanție și asupra cărora au fost instituite masurile asigurătorii, cererea de anulare a măsurilor asigurătorii în baza cărora au fost emise procesele-verbale de sechestru este vădit nefondată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, considerând că prin sentința atacată s-a dat o rezolvare legală și temeinică contestației formulate, deoarece, în urma analizării condițiilor legale și de fapt, s-a impus anularea deciziei de instituire a masurilor asigurătorii. Deși recurenta invocă ca temei legal al recursului dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., în realitate, reia efectiv apărările din întâmpinarea fondului, pe care instanța de fond le-a cenzurat, constatând netemeinicia acestora. Așadar, motivul de nelegalitate invocat de către recurenta este nefondat și neacoperitor în privința suplinirii motivelor de anulare a masurilor asigurătorii instituite.

Cu toate că, obiectul contestației a fost delimitat și respectiv limitat doar la analiza legalității instituirii masurilor asigurătorii, limitate la Decizia nr. 9855/13.11.2017, recurentele reiau în motivarea recursului probleme de fond ale inspecției fiscale, referindu-se la acte și fapte care exced obiectului cauzei.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 31.03.2021.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este fondat.

Recurenta AJFP Bacău a emis Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/13.11.2017 asupra unor bunuri mobile și imobile ale debitoarei S.C. A. S.R.L. pentru obligații fiscale în suma de 3.121.692 RON stabilite prin Decizia de impunere nr. x/13.11.2017, sens în care, s-au întocmit procese-verbale de sechestru bunuri mobile și imobile.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte, având în vedere interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente anterior menționate, nu este în acord cu soluția pronunțată de instanța de fond și cu motivele reținute de aceasta în considerentele sentinței recurate, în sensul că în speță, nu este întrunită condiția prevăzută de lege pentru a se putea institui măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor intimatei -reclamante, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nefiind motivată în acest sens.

Astfel, critica recurentelor-pârâte privind motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este fondată, câtă vreme, prin actul administrativ fiscal contestat, organul fiscal a constatat că există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea iar în cuprinsul referatului justificativ este motivată necesitate dispunerii măsurilor asigurătorii și se prezintă detalii cu privire la starea de fapt fiscală a contribuabilului.

De asemenea, nu se poate ignora faptul că, textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că debitorul intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin și conex. Practic, condiționând aplicarea măsurii asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, așa cum susține instanța de fond, rămâne fără conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol și nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situație viitoare și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior.

În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii prin decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal îndoielnic al contribuabilului de natură a crea suspiciunea că există pericolul ca acesta să se sustragă de la colectarea creanțelor fiscale și sunt aplicate pentru protejarea unor creanțe stabilite deja prin decizia de impunere.

Din acest punct de vedere, în analizarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se impune a se avea în vedere și constatările din timpul inspecției fiscale care s-a desfășurat în perioada 04.04.2017-03.11.2017, ce se reflectă în raportul de inspecție fiscală și care au determinat instituirea acestei măsuri.

Înalta Curte apreciază că, în contextul factual care rezultă ca urmare a verificărilor care au făcut obiectul inspecției fiscale, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentelor-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este întemeiat,

În baza art. 496 din C. proc. civ., recursul formulat de pârâte urmează a fi admis, sentința atacată va fi casată iar în rejudecare, Înalta Curte va respinge cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței civile nr. 65 din 5 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.