ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2020/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 6 iunie 2018, sub nr. x/2018, urmare declinării de competență prin sentința civilă nr. 548/16.05.2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. BCG_AIF 1303/15.02.2018.

Prin sentința civilă nr. 73 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Bacău și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. BCG_AIF 1303/15.02.2018 emisă de pârâta AJFP Bacău - AIF.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit a reținut instanța de fond nelegalitatea actului administrativ atacat, pe motiv că nu este motivată luarea măsurilor asigurătorii, nefiind indicată nicio situație concretă care să probeze că este îndeplinită condiția existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

În acest sens, arată că reclamanta A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții fiscale parțiale, constând în verificarea impozitului pe profit și TVA pentru perioada 01.01.2014 - 31.12.2015, precum și verificarea modului de organizare și conducere a evidenței fiscale și contabile, stabilindu-se TVA de plată suplimentar de 1.537.150 RON și un impozit pe profit suplimentar de 1.293.941 RON.

Menționează că intimata-reclamantă nu a prezentat la control documentele financiar-contabile, cu toate că, în vederea stabilirii de fapt fiscale, avea obligația de a pune la dispoziția organului fiscal registre, evidențe, documente de afaceri și orice alte înscrisuri. Având în vedere lipsa documentelor justificative, arată că organele de inspecție fiscală au fost în imposibilitatea acordării în totalitate atât a dreptului de deducere a cheltuielilor de exploatare aferente veniturilor, cât și a dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, așa cum prevede art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Interogând baza de date a ANAF - Phoenix - D394/livrări/achiziții, deconturi TVA D300, declarații D394, aplicația C-Lynx, considerate mijloace probante, a rezultat că operatorul economic verificat are tranzacții (achiziții) cu B. S.R.L. Târgu Jiu și C. S.R.L. Târgu Jiu (contribuabil inactiv din data de 11.09.2017 ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor declarative) - furnizori cu un comportament fiscal neconform cu prevederile legale.

Astfel, au existat elemente de suspiciune cu privire la operațiunile economice efectuate de acest grup de contribuabili, în sensul că este posibil ca tranzacțiile declarate de către beneficiarii finali să fie fictive, fără proveniență reală a bunurilor/serviciilor, considerate cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborat cu art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991.

Raportat la situația dedusă judecății în speță, prin prisma exigențelor impuse de dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, recurenta arată că a considerat necesară dispunerea măsurilor asigurătorii, întrucât exista pericolul ca debitoarea să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale sau de la urmărire.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susține, în esență, că instanța de fond a constatat în mod corect că actul administrativ contestat nu indică vreunul din elementele premisă care să justifice luarea măsurilor asigurătorii. Pentru a justifica măsura luată, recurenta încearcă, peste cele cuprinse în actul contestat, să aducă argumente care să conducă la concluzia că măsura a fost în mod corect dispusă. Însă, în afară de faptul că actul administrativ nu poate fi completat pe calea unei întâmpinări sau a unor motive de recurs, trebuie observat că argumentele aduse de recurentă se bazează pe controlul fiscal care a avut loc la intimată, ale cărui rezultate, însă, au fost cu totul înlăturate de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală care, prin Decizia nr. 393/31.07.2018 a dispus desființarea Deciziei de impunere nr. x/15.02.2018 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.02.2018, urmând ca organul emitent, prin altă echipă de inspecție, să procedeze la refacerea inspecției fiscale. Prin urmare, arată intimata, s-a confirmat astfel nelegalitatea controlului fiscal și a constatărilor echipei de control dar și a măsurilor dispuse.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 31.03.2021.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta AJFP Bacău - AIF este nefondat.

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. BCG_AIF 1303/15.02.2018, organele fiscale au apreciat că există pericolul ca reclamanta să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea în privința unor obligații fiscale preconizate a fi stabilite suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/15.02.2018, astfel că s-au luat măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile deținute de această societate și a popririi asigurătorie asupra conturilor sale bancare, conform prevederilor art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015.

Conform prevederilor art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală, împotriva deciziei de instituire a sechestrului asigurător se poate face contestație la instanța de contencios administrativ competentă.

Reclamanta a uzitat de aceste prevederi legale și a contestat la Curtea de Apel Bacău decizia mai sus amintită.

În abordarea problematicii cu care a fost învestită, curtea de a apel, găsind întemeiate motivele de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă, a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că decizia contestată este motivată abstract și generic, fără să justifice în concret cazul excepțional sau pericolul ca reclamanta să se sustragă de la urmărire ori să-și risipească patrimoniul, nefiind susținută de probe.

Criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 formulate de recurenta-pârâtă sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că măsura indisponibilizării unor bunuri din patrimoniul unui debitor are un caracter excepțional, justificat de o anumită conduită culpabilă a debitorului ce demonstrează pericolul de a se sustrage de la plată sau de a-și ascunde ori risipi patrimoniul.

În speță, potrivit celor afirmate doar prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond și prin motivele de recurs, autoritatea emitentă constată o presupusă fraudare a legii fiscale, instituirea măsurilor asigurătorii fiind justificată de existența pericolului ca intimata-reclamantă să se sustragă de la urmărire, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cu alte cuvinte, s-a susținut că suspiciunile serioase asupra realității operațiunilor invocate de reclamantă pentru a justifica deductibilitatea unor cheltuieli sau a TVA justifică concluzia referitoare la existența pericolului ca reclamanta să se sustragă de la colectarea creanțelor fiscale.

Înalta Curte constată că, în principiu, evidențierea unui astfel de comportament fiscal neadecvat al contribuabilului, care înregistrează artificial o serie de operațiuni nereale pentru a beneficia de unele avantaje fiscale este apt să justifice existența pericolului la care se referă art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală care conduce la necesitatea luării măsurilor asigurătorii.

Însă, în speță, existența pericolului de sustragere rezultat din comporatamentul fiscal inadecvat al intimatei-reclamante invocată de către recurenta-pârâtă a fost infirmată chiar de raționamentul ulterior al fiscului.

Instanța de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 393/31.07.2018, depusă la dosar de către intimată, ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a desființat Decizia de impunere nr. x/15.02.2018 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Bacău, pentru suma totală de 2.831.091 RON (impozit pe profit - 1.293.941 RON și taxă pe valoare adăugată - 1.537.150 RON) stabilită în sarcina reclamantei A. S.R.L., dispunând ca organul emitent, prin altă echipă de inspecție fiscală decât cea care a încheiat actul desființat, să procedeze la refacerea inspecției fiscale.

În contextul expus, practic, s-a confirmat nelegalitatea controlului fiscal și a constatărilor echipei de control dar și a măsurilor dispuse.

Prin urmare, având în vedere că în procedura administrativă s-a desființat Decizia de impunere nr. x/15.02.2018, Înalta Curte constată că efectele sale se produc și în privința deciziei nr. BCG_AIF 1303/15.02.2018, măsurile asigurătorii din acest act subsecvent fiind instituite în considerarea sumelor menționate în cuprinsul actului de impunere, desființat.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentei-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat.

În temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva sentinței civile nr. 73 din 21 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.