ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3228/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 decembrie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat ca, în temeiul art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, să se constate încetată de drept măsura asigurătorie dispusă prin Decizia nr. A- AFR 5485/18.03.2016, având în vedere că măsura asigurătorie a fost luată înainte de emiterea titlului de creanță, titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, iar organul emitent nu a emis decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii în termen de 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de ridicare a măsurilor asiguratorii în termen de 2 zile de la pronunțarea hotarârii judecatoresti, dispunând repunerea părților în situația anterioară prin ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituite prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile nr. x/21.03.2016 și a actului administrativ nr. 502741/22.03.2016 emis de ANAF, precum și ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/21.03.2016 și Procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/21.03.2016.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 955 din 17 martie 2017, Curtea de Apel București a respins excepția prematurității, ca nefondată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a constatat încetată de drept măsura asigurătorie dispusă prin Decizia nr. 5485/18.03.2016 și a obligat pârâta să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. Recurenta-pârâtă critică instanța de fond care a apreciat că ar fi incidente dispozițiile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia ar fi trebuit emisă o decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii deoarece s-a constatat depășirea termenului de cel mult 6 luni prevăzut de actul normativ anterior menționat cu privire la faptul că nu a fost emis sau comunicat titlul de creanță, iar organul emitent nu a făcut dovada prelungirii acestora pentru cazuri excepționale. Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta-pârâtă susține că, în cauză, este aplicabilă norma de excepție de la art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, în contextul în care, prin adresa nr. x din 26.07.2016, DRAF București a comunicat organului fiscal competent, respectiv Administrația fiscală pentru contribuabili mijlocii, că decizia de măsuri asigurătorii nr. x/18.03.2016 se află sub incidența prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fapt ce se circumscrie și prevederilor Cap. III lit. E) pct. 55 lit. a) din OPANAF nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care prevede că: "odată cu sesizarea organelor de urmărire penală, organul de control înștiințează organul de executare cu privire la această sesizare, precum și asupra măsurilor asigurătorii dispuse". De altfel, prin întâmpinarea pe care a formulat-o în fața instanței de fond, a arătat că decizia de măsuri asigurătorii se află sub incidența art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, însă aceste apărări ale sale au fost ignorate de către instanță. În continuare, recurenta-pârâtă explică în amănunt motivele pentru care a instituit măsurile asigurătorii, precum și cele pentru care consideră că aceste măsuri trebuie menținute în continuare.

Întâmpinarea formulată în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că prima instanță a reținut că nu au fost probate cazuri excepționale în baza cărora organul fiscal ar fi putut prin decizie motivată să prelungească termenul de 6 luni, acest termen nu a fost respectat, motiv pentru care, în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, pronunțând soluția de admitere a cererii de chemare în judecată. Deși pârâta a invocat în apărare dispozițiile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, aceasta nu a făcut dovada sesizării organelor de urmărire penală, a încetării de drept a măsurilor asigurătorii la data la care ar fi fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., în măsura în care aceste măsuri ar exista. Așa cum rezultă sin extrasele de carte funciară existente la dosarul cauzei, singurele măsuri asigurătorii sunt cele instituite de către ANAF. Cât privește adresa nr. x - AFR 16564/26.07.2016, care ar fi fost emisă de către DRAF București și comunicată organului fiscal competent, act la care se referă recurenta-pârâtă în cuprinsul recursului său, intimata-reclamantă arată că acest înscris nu i-a fost comunicat și nu cunoaște conținutul său.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a arătat că, din coroborarea art. 213 alin. (7) și (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că atunci când au fost luate măsuri asigurătorii înainte de emiterea titlului de creanță (în cazul speței deduse judecății) acestea încetează în termenul instituit de lege (6 luni, prelungit până la 1 an) numai dacă nu au fost sesizate organele de urmărire penală. Însă, în speță, organul fiscal a sesizat organul de urmărire penală, iar cercetările cu privire la aspectele sesizate de Direcția generală antifraudă fiscală sunt efectuate de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală în dosarul penal nr. x/2013, arătând că sesizarea organelor de urmărire penală rezultă din actul de sesizare nr. x/30.06.2016. În ceea ce privește textul legal (art. 213), este adevărat că sub imperiul legii vechi nu existau dispoziții imperative cu privire la finalizarea controlului de fond într-un anumit termen și că aceste aspecte au fost reglementate în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dar trebuie reținut și că legiuitorul a reglementat în privința termenului indicat (6 luni, maxim 1 an) și o excepție - cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală. În concluzie, întrucât în speța de față sunt incidente dispozițiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 (în sensul că din informațiile comunicate de organele de control în ceea ce o privește pe societatea controlată au fost sesizate organele de cercetare penală), recurenta-pârâtă arată că este ținută, cu privire la încetare, de data la care se dispun măsuri asigurătorii în condițiile C. proc. pen.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 23 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 mai 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței civile recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Criticile formulate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate, sentința pronunțată reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A - AFR 5485/18.03.2016 emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, în temeiul art. 213 Codul de procedură fiscală, înainte de emiterea unui titlu de creanță, ca urmare a verificărilor preliminare, prin care s-au estimat obligații de plată în sumă de 6.774.031 RON, s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor reclamantei, cu motivarea că există indicii/elemente care semnalează pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Pe calea demersului judiciar supus analizei, societatea reclamantă a solicitat constatarea încetării măsurii dispuse împotriva sa prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A - AFR 5485/18.03.2016, iar instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că măsurile asigurătorii au încetat de drept, în temeiul art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, reținând, în esență, că autoritatea pârâtă nu a făcut dovada că titlul de creanță a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii și nici dovada ca acest termen a fost prelungit printr-o decizie motivată. Prin recursul declarat de către pârâtă, s-a arătat că instituirea măsurilor asigurătorii asupra A. S.R.L. a fost urmată de sesizarea penală formulată asupra societății reclamante, aspect ce a fost comunicat și Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii prin intermediul adresei nr. x - AFR 16564/26.07.2016 emisă de către DRAF București, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, normă legală care, la data emiterii deciziei contestate în cauză, prevedea următoarele: "Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare." Cu titlu prealabil, este de menționat că recurenta a depus la dosar, la solicitarea instanței de recurs, adresa nr. x - AFR 16564/26.07.2016, emisă de DRAF București prin care se comunica Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A - AFR 5485/18.03.2016 se afla sub incidența prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și copia actului de sesizare penală nr. A - DAF 18752/30.06.2016 transmis Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, pentru susținerea incidenței prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Cât privește înscrisurile depuse de partea recurentă în recurs, Înalta Curte constată că administrarea unor probe noi în recurs este admisibilă potrivit dispozițiilor art. 492 alin. (1) din C. proc. civ. Cu privire la conduita procesuală a organului fiscal, se reține că acesta a omis a aduce la cunoștința judecătorului fondului împrejurarea că a formulat o sesizare penală asupra reclamantei, în condițiile în care, potrivit înscrisului depus în recurs (actul de sesizare penală nr. A - DAF 18752/30.06.2016), această sesizare a fost anterioară pronunțării sentinței atacate în cauză (17.03.2017). Înalta Curte constată că solicitarea recurentei-pârâte de a da efect preverilor art. 218 alin. (8) Codul de procedură fiscală, formulată în calea de atac a recursului, nu reprezintă o pretenție nouă formulată direct în calea de atac, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabil și recursului, în baza art. 494 din aceleași Cod. Astfel, prin recursul declarat, recurenta-pârâtă ANAF nu a înțeles să invoce motive noi de recurs, ci a formulat critici privind modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii de chemare în judecată, doar în raport de prevederile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, invocând o apărare nouă în recurs de natură să susțină incidența în cauză a prevederilor art. 213 alin. (8) din același Cod, în contextul sesizării organelor de urmărire penală în ceea ce o privește pe A. S.R.L.. Noul Codul de procedură fiscală reglementează la alin. (7) al art. 213 încetarea de drept a măsurilor asigurătorii care au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță, atunci când titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, cu posibilitatea prelungirii acestuia până la un an de organul de organul fiscal competent, prin decizie, în cazuri excepționale. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția. De la această regulă, legiuitorul a prevăzut la alin. (8) al art. 213 Codul de procedură fiscală o excepție, și anume situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii fiscale și au fost sesizate organele de urmărire penală. În acest caz, măsurile asigurătorii subzistă până la data la care au fost luate măsuri asigurătorii penale. Alineatul 7 nu poate fi interpretat decât în legătură cu situația de excepție de la alin. (8) al aceluiași articol. În speță, măsurile asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile proprietate a debitoarei au fost instituite la data de 21.03.2016, iar actul de sesizare a organele de urmărire penală a fost întocmit la data de 30.06.2016. Prin urmare, raporat la situația faptică existentă, încetarea măsurilor asigurătorii în termen de 6 luni/un an, potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, nu este incidentă în cauză, întrucât au fost sesizate organele de urmărire penală și operează excepția prevăzută la art. 213 alin. (8) din același act normativ. Raportat la situația de excepție reglementată, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, constatând desființarea de drept a măsurilor asigurătorii instituite, în condițiile în care, din art. 218 alin. (8) din Legea nr. 507/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că, în situația unei sesizări a organelor de urmărire penală, măsurile asigurătorii fiscale subzistă până la momentul instituirii măsurilor asigurătorii penale, ceea ce nu s-a dovedit în speță. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 955 din 17 martie 2017, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.