ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1769/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 04.04.2016, contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, a formulat contestație împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă la data de 18.03.2016 de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite de către intimată pe bunurile mobile și imobile ale acesteia, până la concurența sumei de 6.774.031 RON.

La data de 04.05.2016, prin poștă, Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanței următoarele:

- disjungerea cererii referitoare la anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A AFR5485 din 18 martie 2016 și a cererii referitoare la anularea actelor prin care s-au adus la îndeplinire măsurile asigurătorii;

- admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, cu consecința declinării cauzei la Curtea de Apel București, în ceea ce privește decizia și respectiv la Judecătoria Sector 6, în ceea ce privește actele prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii;

- respingerea contestației la executare formulată de reclamantă împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A AFR5485 din 18 martie 2016 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, ca neîntemeiată;

- respingerea contestației la executare formulată de reclamantă împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în primul rând ca introdusă la o instanță necompetentă material, în al doilea rând ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în ceea ce privește instituția sa și, în al treilea rând, ca neîntemeiată;

- în ceea ce privește cererea de anulare a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile, intimata a solicitat respingerea acestei cereri, ca inadmisibilă.

În drept, intimata a invocat dispozițiile Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, ale C. proc. civ., ale Ordinului președintelui ANAF nr. 2605/2010 și orice alte temeiuri invocate în cuprinsul întâmpinării.

La data de 19.05.2016, contestatoarea a depus la dosar o completare a acțiunii, solicitând, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului administrativ - decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a cărei anulare a solicitat-o prin acțiune, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La data de 22.06.2016, contestatoarea a depus la dosar cerere modificatoare, arătând că a înțeles să formuleze contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-AFR 5485 din 18 martie 2016 D.G.A.F -D.R.A.F.B, a Procesului-verbal nr. x/3 din 18 martie 2016, ce a stat la baza emiterii acestei decizii și împotriva Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile nr. x din 21.03.2016, încheiat de D.G.R.F.P., aferent deciziei și Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile nr. 502638 din 21 martie 2016 aferent aceleiași decizii, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii;

anularea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile și imobile și repunerea părților în situația anterioară, dispunând ridicarea măsurii sechestrului asigurător din CF 201336 și 210848 UAT București, Sector 6.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 23.06.2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a dispus introducerea în cauză a intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

La data de 06.09.2016, intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale în ceea ce privește anularea proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile și imobile, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 129, 149 și 172 Codul de procedură fiscală.

Prin sentința civilă nr. 5103 din 22 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea cauzei către Judecătoria Sector 6 București, dosarul nr. x/2016 fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 09.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 148 din 12 ianuarie 2017, Judecătoria Sector 6 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și Directia Generală Regională a Finantelor Publice București, în favoarea Curții de Apel București. Prin sentința civilă nr. 684 din 1 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București în cauza privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și a suspendat din oficiu judecata cauzei până la soluționarea conflictului de competență, conform art. 134 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.01.2017, sub nr. 12386/3/2016, prin declinarea competenței de la Judecătoria Sectorului 6 București, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Regională Antifraudă Fiscală București următoarele:

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă la data de 18.03.2016 de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală București;

- suspendarea actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat prin acțiune, până la soluționarea definitivă a cauzei (conform cererii completatoare depuse la data de 19.05.2016);

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A AFR 5485 din 18 martie 2016, emisă de D.G.A.F - D.R.A.F.B, a Procesului-verbal nr. x din 18 martie 2016, a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunurile imobile nr. x din 21 martie 2016 și a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunurile mobile nr. x din 21 martie 2016 (conform cererii modificatoare depuse la data de 22.06.2016).

Deci capătul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5485 din 18 martie 2016, emisă de către pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, în temeiul art. 213 din noul Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (4) Codul de procedură fiscală:

"Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent", iar potrivit alin. (6):

"Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

Conform prevederilor art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală:

"Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile", iar potrivit art. 213 alin. (14):

"Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și 261".

Așadar, dispozițiile noului Codul de procedură fiscală fac trimitere, în ceea ce privește stabilirea instanței competente să judece acțiunea având ca obiect anularea deciziei prin care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, la dispozițiile de drept comun, respectiv la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum în mod corect a reținut și Curtea de Apel București.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel).

Legea instituie, deci, două criterii pentru stabilirea competenței materiale în judecarea în fond a cauzelor și anume: criteriul poziționării autorității emitente în sistemul autorităților publice și criteriul valoric.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiul privind un act administrativ emis de o autoritate publică locală se soluționează în fond de către tribunal.

Astfel cum în mod corect a apreciat Curtea de Apel București, în speță competența trebuie determinată în funcție de rangul autorității emitente a actului dedus judecății, iar nu în funcție de criteriul valoric, deoarece criteriul valoric este aplicabil doar în cauzele care au ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora.

Or, deși actul atacat este un act administrativ, totuși prin acesta nu au fost stabilite în mod direct în sarcina contribuabilului debite de natura celor menționate anterior, ci doar au fost instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor și veniturilor debitorului, apreciindu-se că există pericolul să se sustragă sau să își ascundă patrimoniul, îngreunând astfel colectarea.

În cauză, emitentul deciziei contestate este o autoritate publică locală, respectiv Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, și nu Agenția Națională de Administrare Fiscală în nume propriu, prezentând relevanță emitentul efectiv al actului administrativ atacat. Astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, sintagma "autorități publice locale" se referă inclusiv la structurile aflate în coordonarea sau subordonarea autorităților centrale, ca expresie a descentralizării.

În concluzie, față de textele legale citate și având în vedere că organul emitent este o autoritate publică locală, capătul principal al cererii de chemare în judecată este de competența Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.

Așadar, potrivit acestor dispoziții legale, capetele de cerere având ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și suspendarea executării acesteia, sunt de competența instanței de contencios administrativ, în speță Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la celelate capete de cerere privind contestarea proceselor-verbale, Curtea de apel a apreciat că acestea au caracter accesoriu față de capătul principal de cerere reprezentat de contestația formulată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, astfel că aparține competența de soluționare a acestora tot instanței de contencios administrativ-fiscal, respectiv tribunalului, în raport de dispozițiile art. 99 alin. (2) și ale art. 123 C. proc. civ., nefiind necesară disjungerea acestor capete de cerere accesorii.

Însă, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (14) din noul Codul de procedură fiscală, împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și 261.

Instanța competentă să judece contestația formulată împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în cazul de față Judecătoria Sectorului 6 București.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. XIV/05.02.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în aplicarea art. 169 alin. (4) din vechiul Codul de procedură fiscală (art. 172 alin. (4), s-a decis că judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Potrivit art. 220 alin. (6) din noul Codul de procedură fiscală, "în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare silită competent potrivit art. 30".

La alin. (16) al aceluiași articol este prevăzut că atunci când se constată că domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare silită, titlul executoriu împreună cu dosarul executării se transmit acestuia, înștiințându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

În raport de aceste dispoziții legale și de înscrisurile existente la dosar, în raport de faptul că sediul social al reclamantei este situat în Sectorul 6 București, iar bunurile imobile și mobile care fac obiectul sechestrului asigurător sunt situate tot în Sectorul 6 București, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (14), coroborate cu dispozițiile art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, competența soluționării contestației formulate împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii revine judecătoriei în a cărei circumscripție se face executarea.

Astfel, capetele de cerere privind contestarea actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii sunt de competența Judecătoriei Sectorului 6 București, deoarece obiectul acestora privește sechestrul instituit asupra bunurilor mobile și imobile ca urmare a măsurilor asigurătorii aplicate și ridicarea acestora prin anularea proceselor-verbale de sechestru contestate, fiind incidente norme legale imperative care reglementează un caz de competență materială exclusivă de la care nu sunt permise derogări.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe dispozițiile art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, urmând ca Tribunalul să procedeze la disjungerea capetelor de cerere întemeiate pe dispozițiile art. 213 alin. (14) Codul de procedură fiscală (referitoare la actele prin care au fost instituite măsurile asigurătorii) și la trimiterea acestora instanței competente conform legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. și pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2017.