ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2626/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală prin Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 24 mai 2016, cu consecința desființării sechestrului asigurător asupra stocului de mărfuri, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terți și popririi asigurătorii asupra conturilor proprii.

Prin Sentința nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului, excepția lipsei calității de reprezentant a acestuia și excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Pe fond, a admis contestația formulată de reclamantă și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 24 mai 2016 emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală 2 Constanța, și desființează măsurile asigurătorii impuse prin această decizie.

Împotriva Sentinței civile nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016 au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1. Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând în esență următoarele:

• instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii sale, formulate la termenul din data de 25 august 2016, prin care a solicitat să se constate intervenită suspendarea de drept a acțiunii în raport de dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, având în vedere că împotriva reclamantei a fost deschisă procedura generală de insolvență în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Argeș;

• contrar celor reținute de judecătorul fondului, Decizia nr. x din 24 mai 2016 este motivată în sensul prevederilor Ordinului ANAF nr. 2605/2010, iar constatările organului de control se circumscriu situațiilor în care adoptarea măsurilor asigurătorii este întemeiată.

3.2. Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ. și a arătat în esență următoarele:

• în raport de cererea formulată de reclamantă, recurenta-pârâtă a solicitat disjungerea cererii referitoare la anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 24 mai 2016 și a cererii referitoare la anularea procesului-verbal de sechestru asigurător și a adreselor de înființare a popririi, admiterea excepției necompetenței materiale și declinarea cauzei la Judecătoria Pitești cu privire la soluționarea capătului de cerere ce vizează anularea procesului-verbal de sechestru asigurător.

Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 213 C. proc. fisc. care stabilesc competențe diferite ale instanțelor și proceduri distincte pentru cele două cereri, astfel că hotărârea pronunțată este nelegală sub acest aspect, impunându-se disjungerea și judecarea separată a celor două capete de cerere.

• Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece actele de executare nu pot genera obligații în sarcina acestei instituții, singura instituție ce poate formula apărări fiind Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București;

• decizia de instituire a măsurilor asigurătorii cuprinde motivele care au determinat organul fiscal să dispună măsurile respective, în urma unui control operativ efectuat de inspectorii antifraudă la societatea respectivă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22 februarie 2017, intimata SC A. SRL a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâte, ca nefondate.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 29 mai 2016 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, solicitând și desființarea măsurilor asigurătorii menționate în decizie, respectiv sechestrul asigurător asupra stocului de marfă, poprirea asigurătorie asupra sumelor datorate de terții contestatoarei și poprirea asigurătorie instituită asupra conturilor deschise la bănci.

S-a reținut în cuprinsul deciziei că există pericolul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul/averea, astfel că au fost instituite măsuri asigurătorii pentru suma de 1.411.578 RON reprezentând 100% din suma estimată.

Prin Adresa nr. x din 24 mai 2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a fost comunicată "Adresa de înființare a popririi asigurătorii asupra disponibilităților bănești".

Prima instanță a reținut că nu se impune disjungerea capătului de cerere privind anularea actelor subsecvente, acesta fiind accesoriu capătului de cerere privind anularea actului principal, iar contestatorul nu a invocat nelegalitatea actelor de executare pentru vicii proprii acestora.

În ceea ce privește fondul cauzei, judecătorul fondului a reținut că așa cum rezultă din Decizia nr. x din 24 mai 2016 organul fiscal nu a invocat existența condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, care îi permit ca în mod excepțional să ia măsuri asigurătorii, astfel că a admis acțiunea și a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Soluția instanței de fond nu este împărtășită de instanța de control judiciar.

Astfel, în urma unui control operativ și inopinat, aferent perioadei 2014 - martie 2015 efectuat de inspectorii antifraudă, s-a constatat că societatea reclamantă a înregistrat în evidența contabilă și a declarat către organul fiscal competent, facturi de achiziție oțel beton cu diferite dimensiuni, emise de societăți comerciale cu comportamente fiscale inadecvate de tip "fantomă" în scopul obținerii de TVA deductibilă. Urmare a constatărilor s-a concluzionat că faptele menționate pot constitui infracțiuni de fraudă fiscală și au fost calculate și estimate în sarcina societății reclamante obligații de plată în cuantum de 1.411.578 RON reprezentând impozit pe profit și TVA.

Având în vedere cuantumul semnificativ al prejudiciului estimat de inspectorii antifraudă (1.411.587 RON), împrejurarea că societatea nu deține bunuri în patrimoniu de natura activelor imobilizate, iar stocurile de mărfuri deținute sunt în cuantum nesemnificativ (3.034 RON fără TVA la data de 20 mai 2016) s-a apreciat că există un concurs de elemente ce indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul îngreunând în mod considerabil colectarea.

În aceste condiții a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 24 mai 2016 pentru suma de 1.411.578 RON, reprezentând 100% din suma estimată, instituindu-se sechestru asigurător asupra stocului de mărfuri, poprire asigurătorie asupra sumelor urmăribile datorate de terți, societății reclamante și poprire asigurătorie asupra conturilor de disponibilități și de depozite deschise.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea atât a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cât și desființarea sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cel interesat poate face contestație la instanța de contencios administrativ competentă, însă dispozițiile alin. (14) prevăd că împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu dispozițiile art. 260 și 261 din același act normativ.

Așadar, instanța competentă să soluționeze contestația împotriva Deciziei nr. x din 24 mai 2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală este curtea de apel, însă pentru contestația formulată împotriva actelor de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii competența aparține judecătoriei, ca instanță de executare, în a cărei circumscripție se află sediul debitorului.

În aceste condiții, este greșită aprecierea instanței de fond care a respins cererea de disjungere a capătului de cerere privind anularea actelor de punere în aplicare a măsurilor asigurătorii, anume: procesul-verbal de sechestru și poprirea asigurătorie asupra sumelor datorate de terți și asupra conturilor reclamantei, cerere formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. care se referă la situația în care instanța este sesizată cu mai multe capete de cerere și pentru fiecare dintre acestea competența aparține altei instanțe, împrejurare în care instanța va dispune disjungerea și va declina în mod corespunzător competența.

Așadar este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, întrucât curtea de apel în mod greșit a considerat că este competentă să soluționeze capetele de cerere care vizează anularea sechestrului asigurător și a popririi.

Necompetența materială în privința contestației la executare este una de ordine publică în sensul art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența fiind de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat în termen legal necompetența materială, astfel că acesta poate constitui motiv de casare a sentinței.

Având în vedere că instanța de fond trebuia să disjungă capetele de cerere, să admită excepția și să decline competența de soluționare a cererii de anulare a procesului-verbal de sechestru și a popririi asigurătorii în favoarea Judecătoriei, ca instanță de executare, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2019.

GGC - CP