Decizia nr. 1863/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 146/2016 a Curții de Apel Constanța

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 08.09.2016, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Regională Antifraudă Constanța din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Biroul Fiscal Comunal Baia, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.04.2016 precum și a actelor subsecvente emise în temeiul acestei decizii, respectiv anularea măsurilor asigurătorii instituite prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/14.04.2016, Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/14.04.2016 și prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/14.04.2016, cu cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 146 din 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Regională Antifraudă Constanța din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Biroul Fiscal Comunal Baia, având ca obiect contestație act administrativ-fiscal, astfel cum a fost precizată. A anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FCT 8887/06.04.2016 emisă de Direcția Regională Antifraudă Constanța din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Agenția Națională de Administrare Fiscală, la data de 06.04.2016. A anulat măsurile asigurătorii instituite prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/14.04.2016, prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/14.04.2016 și prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/14.04.2016, întocmite în dosarul fiscal nr. x/2016 de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, Biroul Fiscal Comunal Baia din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Cererile de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 146/CA din 15 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală și pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Biroul Fiscal Comunal Baia. 3.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea cu trimitere către instanța competentă în judecarea acțiunii împotriva actelor de executare, iar pe fond respingerea acțiunii în contencios administrativ formulată de intimata-reclamantă. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive în considerarea faptului că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/6.04.2016 a fost emisă de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală 2 Constanța. Întrucât raportul de drept procesual se poate lega valabil doar între titularii care rezultă din raportul de drept material dedus judecății, în opinia recurentei-pârâte se impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive. În privința actelor de executare emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice, a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității raportat la temeiul de drept invocat - art. 213 alin. (13) C. proc. fisc. - având în vedere că procesul-verbal de sechestru este un act de executare care poate fi atacat doar în condițiile art. 260, art. 261 și art. 213 din Legea nr. 207/2015, dispoziții legale de strictă interpretare și aplicare. În ceea ce privește legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a arătat că reținerea existenței pericolului real de sustragere de la plata obligațiilor fiscale din partea intimatei-reclamante justifică în mod evident măsura organului fiscal dispusă prin decizia contestată, întrucât la momentul emiterii acesteia reprezenta cel mai rapid mijloc de asigurarea a protejării și conservării creanței fiscale în cuantum de 4.562.621 RON. 3.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Biroul Fiscal Comuna Baia a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și menținerea actelor administrativ fiscale contestate. În motivarea căii de atac, în esență, a arătat că, aplicând greșit textele de lege incidente în cauză, instanța de fond a apreciat în mod greșit că cererea de anulare a proceselor-verbale de sechestru este de competența curții de apel, în primă instanță. Invocând Decizia nr. XIV din 5.02.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că procesul-verbal de sechestru este asimilat actelor de executare, iar nu actelor administrativ-fiscale, situație în care competența de soluționare aparține judecătoriei. În opinia recurentei-pârâte, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția tardivității contestației împotriva actelor de executare în raport de dispozițiile art. 261 alin. (1) și (3) din Legea nr. 207/2015 care instituie un termen de 15 zile, sub sancțiunea decăderii, termen care nu a fost respectat de către intimata-reclamantă, actele de executare contestate în prezenta cauză fiindu-i comunicate la data de 15.04.2016. Sub aspectul legalității actelor de executare, recurenta-pârâtă a învederat că au fost emise cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, respectiv art. 213 alin. (6) și art. 220 alin. (5) C. proc. fisc. 3.3. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, în principal, să fie admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac, în esență, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, în condițiile în care actele administrativ-fiscale contestate au fost emise de către o altă entitate juridică. Pe fondul recursului, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate legalitatea deciziei de instituire măsuri asiguratorii în raport de faptul că organul de control, în urma controlului operativ inopinat efectuat de către inspectorii antifraudă la sediul societății intimate, a identificat elemente care au indicat că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească averea, periclitând sau îngreunând în mod considerabil recuperarea creanței datorate statului. 3.

Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat repunerea în termenul de recurs, întrucât hotărârea recurată a fost comunicată la Direcția Regională Antifraudă Fiscală Constanța, structură fără personalitate juridică care funcționează în cadrul Agenției recurente. În susținerea căii de atac, a arătat că premisele care au condus la pronunțarea sentinței recurate sunt greșite, întrucât legislația incidentă nu impune ca existența pericolului de sustragere să fie dovedită prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, indicii menționate de către inspectorii antifraudă. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 28.12.2016, intimata-reclamantă A. SRL a solicitat respingerea recursului Agenției Naționale de Administrare Fiscală ca inadmisibil, întrucât nu a fost parte în proces la judecata fondului și respingerea celorlalte recursuri ca nefondate, răspunzând punctual fiecărei critici formulate. Reiterând coordonatele esențiale ale cauzei, intimata-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță competentă potrivit legii, întrucât nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se răsfrânge sub forma nulității și asupra actelor de executare prin care au fost aduse la îndeplinire dispozițiile deciziei contestate. În opinia intimatei-reclamante, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză, atât în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a entităților chemate în judecată, cât și în ceea ce privește fondul cauzei în sensul că aprecierea pericolului trebuie realizată în concret, simpla citare a dispozițiilor legale nesuplinind obligația organului de control de a menționa motivele de fapt concrete care au stat la baza emiterii deciziei contestate. 4.2. Prin întâmpinarea depusă la 29.11.2016, recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursurilor declarate de celelalte autorități fiscale, arătând că intimata-reclamantă nu a dovedit existența unei alte situații de fapt decât cea reținută de către organul de control, sarcina probei incumbând acesteia, conform art. 249 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale active a recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală, astfel cum a fost calificată în ședința publică de la 7 martie 2019, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 458 C. proc. civ. " Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane". Dată fiind obligativitatea și relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești, dispozițiile legale precitate reglementează posibilitatea atacării acesteia numai pentru părțile aflate în proces. Or, în speță, recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a fost parte în procedura derulată în fața primei instanțe, cadrul procesual fiind stabilit între intimata-reclamantă A. SRL și pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin Administrația Generală a Finanțelor Publice Constanța în calitate de emitente ale deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea - Biroul fiscal comunal Baia în calitate de organe care au instituit măsurile asigurătorii prin actele subsecvente. Susținerile recurentei în sensul justificării calității procesuale din perspectiva dispozițiilor art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 care reglementează organizarea și funcționarea Agenției nu pot fi primite, întrucât, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, având ca obiect anularea unui act administrativ, calitate procesuală are autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ. Aceasta întrucât, în sarcina reclamantului, în calitate de persoană care a declanșat procedura judiciară, există obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă, prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se întemeiază. Rolul instanței constă în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, precum și a identității dintre cel care promovează cererea și titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes. Așa fiind, cum reclamanta nu a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală, iar sentința civilă recurată nu a fost pronunțată în contradictoriu cu această parte, Înalta Curte, în baza art. 458 C. proc. civ., va respinge recursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare, cu precizarea că argumentele recurentelor vor fi grupate și li se va răspunde prin considerente comune în funcție de finalitatea lor concretă. Instanța de fond a fost investită, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu verificarea legalității deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.04.2016 emisă de Direcția Regională Antifraudă Constanța, precum și a actelor subsecvente emise în baza acestei decizii, respectiv a proceselor-verbale de sechestru asigurător bunuri mobile nr. x/14.04.2016, nr. y/14.04.2016 și nr. z/14.04.2016 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, Biroul Fiscal Comunal Baia. Înalta Curte constată că cererea astfel formulată privește atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și contestarea unor acte de executare propriu-zise, respectiv procesele-verbale de sechestru asigurător bunuri mobile, cereri care atrag competențe diferite, neputând opera prorogarea legală de competență. Aceasta întrucât, în timp ce contestarea unui act administrativ-fiscal este supusă regimului juridic stabilit de dispozițiile art. 213 din Legea nr. 207/2015, în privința actelor de executare care nu reprezintă acte administrative în sensul legii fiscale sunt incidente dispozițiile art. 260 și art. 261 C. proc. fisc. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015, împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și art. 261 din aceeași lege, iar conform art. 260 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, contestația la executare se introduce la instanța judecătorească competentă, norma legală făcând trimitere la dispozițiile privitoare la competența instanței de executare reglementată de C. proc. civ. (art. 714 și art. 651). Prin urmare, instanței de executare, stabilită potrivit dreptului comun, îi revine competența să soluționeze contestația împotriva executării propriu-zise, atunci când o astfel de contestație vizează un titlu executoriu emis de organul fiscal, așa cum este cazul în speța dedusă judecății. Necompetența materială în privința contestației la executare este una de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată în termen legal prin întâmpinare de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, putând constitui astfel motiv de casare al sentinței. Având în vedere specializarea diferită a instanțelor competente să soluționeze cele două capete de cerere devine aplicabilă soluția preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi invocată o eventuală prorogare de competență conform art. 99 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind situația că instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în raport de natura acestora și în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei și secțiilor specializate. Astfel, prorogarea de competență preconizată de legiuitor în favoarea instanței de grad mai înalt, atunci când competența de soluționare a diferitelor capete principale de cerere aparține unor instanțe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau secții de aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit. Ca atare în speță, prorogarea de competență nu poate opera în favoarea curții de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în privința capătului de cerere privind anularea actelor de executare, care este de competența instanței de executare stabilită potrivit dreptului comun. Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de fond trebuia să își verifice propria competență de soluționare a fiecărui capăt de cerere în parte, în raport de obiectul de fiecărei pretenții în parte, să constate că cererea de anulare a actelor de executare emise în baza deciziei de instituire a măsurilor de executare este de competența instanței de executare determinată în raport de dispozițiile art. 714 și art. 651 C. proc. civ., să disjungă acest capăt de cerere și să își decline în mod corespunzător competența, astfel cum prevăd explicit dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ. Constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Înalta Curte nu va proceda la analiza celorlalte critici, urmând a fi avute în vedere de instanța de fond cu ocazia rejudecării.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. va admite recursurile formulate de către recurentele-pârâte, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, iar, în baza art. 458 C. proc. civ. va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.