ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5126/2019

Ședința publică din data de 29 octombrie 2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 1 februarie 2017, A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, contestație împotriva refuzului de a emite Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.05.2016, emisă de ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, solicitând admiterea contestației și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 87/F-CONT din 20 aprilie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța.

Prin aceeași sentință a obligat pârâtele la emiterea deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin decizia nr. 12976/24.05.2016.

Împotriva sentinței nr. 87/F-CONT din 20 aprilie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Constanța, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și rejudecând cauza să se respingă cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea judecătorească este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă afirmă că prevederile art. 213 alin. (7) din C. proc. civ., stabilesc termene la care măsurile asigurătorii încetează de drept, respectiv cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii sau, în mod excepțional, termenul de până la 1 an, acesta putând fi prelungit de organul fiscal printr-o decizie administrativă.

Contrar celor reținute de instanță, de la această regulă, alin. (8) al art. 213 din același act normativ, a instituit excepția potrivit căreia "În situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen....".

Din interpretarea normei legale, rezultă că alin. (7) al art. 213 din Codul de procedură fiscală reglementează incidența unui termen legal substanțial (de 6 luni sau 1 an), iar alin. (8) al aceluiași articol instituie o excepție de la aplicarea acestuia.

Analizând și expunerea de motive a proiectului Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se constată, fără echivoc, faptul că legiuitorul a urmărit armonizarea actului normativ cu dispozițiile C. proc. pen., prevăzând ca o excepție de la regula instituită prin art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, situația în care, măsurile asigurătorii dispuse să înceteze la alte date decât cele prevăzute (6 luni, 1 an).

Drept urmare, încetarea măsurilor asigurătorii în termenele prevăzute de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazurile în care au fost sesizate organele de urmările penală.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă afirmă că în cazul de față, nu poate fi vorba de un exces de putere din partea instituției publice, ci de o cu totul altă interpretare dată art. 213 alin. (7) și (8) din Codul de procedură fiscală, din partea instanței de fond, decât cea avută în vedere de legiuitor. Nu există exces de putere atunci când autoritățile publice își exercită dreptul de apreciere în limitele competenței prevăzute de lege și cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Instanța de contencios administrativ, în limita competențelor legale, nu poate interveni în activitatea autorității publice, decât sub aspectul nesoluționării cererilor adresate în termenul legal sau refuzului cu exces de putere de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.

În drept, recurenta-pârâtă a dezvoltat critici prin cererea de recurs pe care le-a încadrat generic temeiului de drept prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin a solicitat pe cale de excepție nulitatea recursului pentru nemotivare, iar pe fondul cererii de recurs a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 22 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată inițial pe fond a recursului la data de 05 mai 2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 29 octombrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., apreciază că nu este întemeiată și o va respinge.

În acest sens reține că recurenta-pârâtă, chiar dacă nu a arătat explicit motivul de casare pe care își întemeiază cererea de recurs, în cuprinsul acestei cereri recurenta a dezvoltat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, excepția nulității recursului nu este întemeiată, instanța urmând a analiza cererea de recurs din perspectiva motivului de casare reținut mai sus.

Examinând fondul recursului, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin decizia nr. 12976/24.05.2016, M.F.P. - D.G.A.F. - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța a dispus instituirea măsurii asigurătorii: sechestru asigurător asupra stocului de mărfuri, poprirea asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate debitorului de către D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. și J. S.R.L., respectiv poprirea asiguratorie asupra conturilor de disponibilități și conturile deschise pe teritoriul României de către A. S.R.L..

Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație fiind sesizată instanța de judecată care a constituit dosarul nr. x/2016.

Prin sentința nr. 200/19.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul sus-menționat, s-a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.05.2016, cu consecința desființării măsurilor asigurătorii impuse prin această decizie.

Împotriva sentinței, autoritatea fiscală a declarat recurs cu consecința incidenței art. 20 din Legea nr. 554/2004, în sensul că sentința nu este executorie.

Cu privire la decizia nr. 12976/2016 reclamanta a solicitat autorității fiscale ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin această decizie, autoritatea fiscală prin adresa nr. x din 16.12.2016 arătând că decizia menționată este sub incidența art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală .

Înalta Curte în raport de situația de fapt și de textele de lege aplicabile în cauza de față apreciază că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei și a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În conformitate cu prevederile art. 213 alin. (7) și (8) din C. proc. civ. fiscală,,(7) În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția.

(8) Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus."

Din materialul probator se confirmă că în cauză nu s-a dispus emiterea titlului de creanță și nici prelungirea termenului de 6 luni, prin decizie a organului fiscal competent. Înalta Curte constată, în analiza aplicabilității la speță a prevederilor art. 213 alin. (7) C. proc. civ. fiscală că măsura asiguratorie luată împotriva intimatei-reclamante a fost instituită la data de 24.05.2016, iar de la această dată și până la data formulării cererii de ridicare a măsurii asiguratorii a trecut un perioadă mai mare de 1 an.

Înalta Curte trecând la analiza criticilor privitoare la interpretarea instanței de fond a prevederilro art. 213 alin. (8) C. proc. civ. fiscală, apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză, nu s-a dovedit sesizarea autorităților judiciare penale și nici dispunerea unor măsuri asigurătorii din partea unor astfel de autorități.

Totodată instanța de recurs este în acord cu raționamentul instanței de fond conform căruia în ceea ce privește încetarea măsurii asiguratorii fiscale potrivit Codului de procedură fiscală, poate interveni dacă organele de urmărire penală au dispus măsuri asigurătorii în procesul penal, anterior expirării termenului de 6 luni, respectiv un an.

În speță, în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă pe de-o parte se confirmă că termenul maxim de 1 an de la data instituirii măsurilor asigurătorii luate înainte de emiterea titlului de creanță a fost depășit, iar pe de altă parte nu se confirmă că organele de urmărire penală au instituit potrivit legii această măsură în interior termenelor prevăzute la art. 213 alin. (7) C. proc. civ. fiscală.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză este incident art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 confirmându-se refuzul explicit de a emite decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii, în măsura în care niciuna din ipotezele prezentate în cuprinsul prevederilor art. 213 alin. (7) și (8) din Legea nr. 207/2005 nu se confirmă în cauză.

În consecință, nefiind constatate motive care să justifice reformarea sentinței, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune respingerea recursului, ca nefondat, reținând legalitatea hotărârii atacate sub toate aspectele invocate, verdictul pronunțat în cauză respectând normele legale în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimate-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Directia Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Constanța împotriva sentinței nr. 87/F-CONT din 20 aprilie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2019.