ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5887/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2016, solicitând anularea acesteia și, pe cale de consecință, ridicarea măsurilor asigurătorii instituite, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 9761 pronunțată la data de 18 august2016, Judecătoria Constanța, secția civilă, a declinat competența soluționării contestației formulate de contestatoarea A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, în favoarea Tribunalului Constanța reținând că în speță se contestă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2016 care vizează taxe și impozite mai mari de 1.000.000 RON, în temeiul art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin încheierea nr. 12676/06.09.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, secția civilă, în dosar nr. x/2016, s-a îndreptat din oficiu eroarea materială din cuprinsul dispozitivului SC nr. 9761/18.08.2016 în dosarul nr. x/2016, în sensul că declină competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Constanța la data de 27.09.2016, sub nr. x/2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 199/CA pronunțată la 26 octombrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată. Susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea unor condiții neprevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală în justificarea instituirii de măsuri asiguratorii. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare menționează că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală, apreciind că pericolul prevăzut de lege rezultă din fapta de a înregistra în contabilitate a 4 facturi fiscale. Sub acest aspect a precizat că măsura asiguratorie este excepțională, nu a existat nici un moment pericolul ca societatea reclamantă să se sustragă de la plata eventualelor obligații suplimentare (aspect dovedit cu înscrisurile de la dosar), întrucât are o situație financiară stabilă și a achitat TVA-ul imputat de ANAF antifraudă. Mai arată că, nu a avut posibilitatea obiectivă de a știi că furnizorii săi au un comportament fiscal incorect. În finalul susținerilor sale a precizat că, în mod cert, dând prevalență efectului obligatoriu al deciziilor CJUE și priorității dreptului european, prima instanță trebuia să observe, fie și doar pipăind fondul cauzei și fie și menținându-și poziția în privința pericolului pretins intrinsec faptelor constatate, că dispunerea măsurilor asiguratorii nu este justificată prin raportare la faptele imputate societății, care potrivit CJUE nu pot conduce la negarea dreptului de deducere al TVA.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L., are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. A -FACT 13259/27.05.2016. Prin actul contestat au fost instituite, în temeiul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 măsuri asigurătorii până la concurența sumei de 1.734.724 RON reprezentând 150% din valoarea prejudiciului estimat urmare controlului efectuat la reclamantă. Măsurile asiguratorii vizează bunuri imobile - depozit produse finite, laborator control semințe și tanc motorină. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, reținând că decizia contestată este motivată atât din perspectiva faptei reținute în sarcina reclamantei, cât și a prejudiciului estimat adus bugetului. Soluția primei instanțe nu este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar îl apreciază ca fiind nefondat. Astfel, Înalta Curte constată că, ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., cu titlu de exemplu, următoarele situații, în care s-ar putea considera că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești, respectiv atunci când săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfințește cu valoare legală texte abrogate; critică pe legiuitor; aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale; iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.); încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.); refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ..). Astfel, analizând conținutul sentinței recurate din perspectiva acestor dispoziții - art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - ce prevăd că se poate dispune casarea hotărârii "când instanța de depășit atribuțiile puterii judecătorești", Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat cauza și a pronunțat o hotărâre motivată, neexistând niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Prin urmare, Înalta Curte nu va primi argumentele aduse de recurenta-reclamantă cu privire la incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va reține că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Problema de drept dedusă judecății în prezenta cauză este aceea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru a fi dispusă instituirea de măsuri asigurătorii. Astfel, conform art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală (în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate în cauză): "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile." Din analiza textului legal anterior menționat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiții, respectiv existența unor cazuri excepționale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. În opinia recurentei, organul fiscal avea obligația, potrivit art. 73 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, de a motiva incidența uneia din cele 3 ipoteze care ar justifica măsura excepțională dispusă. În opinia intimatei, este suficient pentru luarea măsurilor asiguratorii să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior. Prima instanță a reținut că pârâta a indicat în mod clar in cuprinsul Deciziei atacate, acele elemente si indicii care i-au format convingerea asupra faptului că reclamantul intenționează să se sustragă de la urmărirea obligațiilor fiscale, cu consecința punerii autorității fiscale în imposibilitatea de a colecta obligațiile fiscale, datorită diminuării bazei de impozitare prin înregistrarea de facturi de achiziție de la societăți care nu recunosc tranzacțiile respective. Înalta Curte reține ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal. În motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se relevă că documentele privind procurarea mărfurilor provin dintr-un circuit de tranzacționare nereal, că operațiunile înscrise în aceste documente sunt operațiuni nereale, în sensul că facturile au fost emise de societăți, cu scopul de a disimula realitatea și de a crea o aparență licită a tranzacțiilor prin distorsionarea circuitului real al mărfurilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea, creând astfel un avantaj fiscal pentru beneficiarul final al tranzacțiilor; că documentele privind procurarea acestor mărfuri, respectiv cele 5 de facturi, au fost înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în scopul creării unui avantaj fiscal pentru aceasta, prin disimularea realității și crearea unei aparențe licite a tranzacțiilor prin distorsionarea circuitului real al mărfurilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea privind adevărata sursă de livrare a cantităților de alamă recepționate în final de reclamantă. Ideea esențială avută în vedere de prima instanță este aceea că, prin ele însele, împrejurările descrise mai sus au fost considerate în mod corect ca situații (cazuri excepționale) care îndreptățesc la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, din cele prezentate anterior, se reține că, dincolo de situația de fapt sau operațiunile ce au dus la constatarea sumelor ce urmează a fi impuse la finalizarea cercetărilor fiscale, organul fiscal trebuie să justifice pericolul de sustragere/ascundere sau risipire a patrimoniului pe împrejurări concrete, deduse din alte comportamente ale debitorului, iar nu exclusiv din operațiunile imputate din punct de vedere fiscal. Din lecturarea deciziei atacate, nu se pot desprinde rațiunile concrete care să sublinieze acest pericol; dimpotrivă, decizia s-a bazat exclusiv pe prezentarea operațiunilor fiscale considerate nelegale. Ca urmare, instanța de recurs apreciază că intimata-pârâtă nu a relevat acte, fapte și operațiuni concrete din care rezultă pericolul și intenția ca recurenta-reclamantă să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. În concluzie, Înalta Curte reține caracterul fondat al acestui motiv de recurs declarat de recurenta-reclamantă. În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul; va casa sentința recurată și, rejudecând cauza; va admite acțiunea promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și va anula Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2016 emisă de pârâtă.