ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4112/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Argeș, la data de 02.06.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă, Fiscală prin Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, cu consecința desființării sechestrului asigurător asupra stocului de mărfuri, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terți și popririi asigurătorii asupra conturilor proprii. În motivare, reclamanta a arătat că decizia contestată nu este motivată, neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte îndeplinirea condiției prevăzute de art. 213 alin. (2 1 ), respectiv a cazurilor excepționale în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea contribuabilului și care pot constitui temei pentru luarea măsurilor asiguratorii. S-a mai arătat și că decizia este emisă chiar înainte de stabilirea vreunei culpe fiscale în sarcina reclamantei, exprimând un abuz al organelor de control ce încearcă să oblige un contribuabil de bună credință să achite eventuale prejudicii cauzate bugetului de stat de către alți agenți economici cu care reclamanta a avut relații comerciale. Prin sentința civilă nr. 737 din 05.09.2016, s-a respins cererea de disjungere; s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Argeș și s-a declinat competența soluționării acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, prin Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, în favoarea Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 15.09.2016, sub nr. x/2016.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a contestatorului, lipsei calității de reprezentant a contestatorului și lipsei calități procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar pe fondul cauzei a admis contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 12976 din 24.05.2016 emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală 2 Constanța, desființând măsurile asigurătorii impuse prin această decizie. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 din C. proc. civ.

Hotărârea de casare a instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2626 din 16 mai 2019, a admis recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. În esență, instanța de recurs a reținut incidența dispozițiilor art. 99 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. ce reglementează situația învestirii instanței cu mai multe capete de cerere și pentru fiecare dintre acestea competența aparține altei instanțe, constatând astfel că în mod greșit a respins instanța de fond cererea de disjungere a capătului de cerere privind anularea actelor de punere în aplicare a măsurilor asigurătorii, respectiv: procesul-verbal de sechestru și poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate de terți și asupra conturilor reclamantei. În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 10.07.2019, sub nr. x/2016*.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în rejudecare Prin sentința civilă nr. 122/F-CONT din 16 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator B., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța și a fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.05.2016. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, motiv pentru care a procedat la anularea acesteia și a admis acțiunea reclamantei sub acest aspect.

Calea de atac exercitată în rejudecare Împotriva acestei hotărâri pronunțate în rejudecare au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 5.1. Prin recursul său, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a reiterat argumentele susținute în fața instanței de fond, arătând că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu a fost emisă în considerarea celor constatate prin raportul de inspecție fiscală nr. x/23.03.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/03.2016. În acest sens, a menționat că Direcția Antifraudă a constatat existența unor indicii temeinice că societatea supusă controlului a finanțat achiziționarea intracomunitară de mărfuri din Bulgaria prin intermediul unor societăți comerciale cu comportament fiscal inadecvat și a beneficiat de TVA nedeductibil, bugetul consolidat al statului fiind prejudiciat ca urmare a înregistrării în evidența contabilă a unor facturi de achiziție ce nu reflectă circuitul real al bunurilor înscrise în acestea, conturându-se astfel săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Sub acest aspect, a considerat că identificarea unui prejudiciu nu duce în mod automat la concluzia că prejudiciul estimat de inspecția antifraudă nu are baze reale. A mai susținut recurenta că sechestrul nu constituie o măsură de executare în sine, ci reprezintă o măsură de indisponibilizare a unui bun, în vederea executării silite sau a confiscării lui, efectul măsurii constând în aceea că debitorul nu poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse măsurii. Totodată, poprirea asiguratorie nu constituie, la rândul său, o măsură de executare în sine, reprezentând o măsură de indisponibilizare a sumelor de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente și care are drept scop asigurarea creditorului asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite dacă va obține titlu executoriu. În continuare, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale care, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 129 alin. (1), alin. (2), alin. (3) teza I și alin. (4) teza I din O.G. nr. 92/2003 (în prezent art. 213 alin. (1), alin. (2), alin. (3) teza I și alin. (4) teza I din Legea nr. 207/2015), a respins-o ca neîntemeiată, reținând că "măsurile asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală constau în indisponibilizarea unor bunuri sub forma sechestrului asigurator sau a popririi asiguratorii asupra veniturilor debitorului" și că, în aceste condiții, măsurile asiguratorii "rămân valabile pe toată durata executării silite", iar în cazul neplății, "odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, măsurile asiguratorii se transformă în măsuri executorii". A evidențiat faptul că legiuitorul a prevăzut măsurile asiguratorii în scopul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat, iar finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligației. Totodată, a susținut că pericolul rezultă, în primul rând din prezumtiva faptă de înregistrare eronată în contabilitate a unor operațiuni, pericol intrinsec faptelor controlate, în sensul că nu rezultă din alte împrejurări exterioare operațiunilor controlate. Pe de altă parte, a considerat că pericolul este circumscris faptelor constatate de inspectorii antifraudă, potrivit cărora intimata "a finanțat achiziționarea intracomunitară de mărfuri din Bulgaria prin intermediul unor societăți comerciale cu comportament fiscal inadecvat și a beneficiat de TVA nedeductibilă, cu care bugetul consolidat al statului a fost prejudiciat ca urmare a înregistrării în evidența contabilă de facturi de achiziție ce nu reflectă circuitul real al bunurilor înscrise în acestea, conturându-se astfel săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală". Urmarea celor susținute, recurenta a concluzionat că măsurile asiguratorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asiguratorii potrivit Legii nr. 135/2017 privind C. proc. pen., afirmând și faptul că în literatura de specialitate s-au reținut drept condiții stabilite de legiuitor ce se impune a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru legala instituire a măsurilor asiguratorii în materie fiscală, inclusiv "existența unor suficiente informații, în sensul că debitorul nu și-a declarant materia impozabilă", acționând cu rea-credință, situație care se circumscrise, de asemenea, motivelor reținute de inspectorii antifraudă. 5.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat propriul recurs, astfel cum s-a arătat, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În dezvoltarea căii de atac promovate a susținut că hotărârea judecătorească este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere toate argumentele invocate de pârâtă și a interpretat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Astfel, în mod greșit a apreciat instanța că organul fiscal nu a făcut dovada existenței pericolului ca societatea reclamantă să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, în raport de situația de fapt existentă în cauză. A arătat în acest sens că în urma unui control operativ și inopinat aferent perioadei ianuarie 2014- martie 2015, efectuat de către inspectorii antifraudă, s-a constatat că societatea reclamantă a înregistrat în evidența contabilă și a declarat către organul fiscal competent, facturi de achiziție de oțel beton cu diferite dimensiuni, emise de societăți comerciale cu comportamente fiscale inadecvate de tip "fantomă" și/sau "furnizoare de facturi fictive" în scopul obținerii de TVA deductibilă, TVA care în condiții normale nu ar fi fost obținută. S-a considerat astfel că există indicii suficiente pentru a dovedi reaua credință a societății de a masca, prin metode aparent legale, prejudiciul cauzat bugetului de stat, fiind calculate și estimate în sarcina reclamantei obligații de plată în cuantum de 1.4111.578 RON reprezentând impozit pe profit și TVA. A reiterat recurenta argumentele referitoare la împrejurările și acțiunile întreprinse de administratorul societății reclamante pentru a deschide procedura de insolvență în scopul sustragerii de la obligațiile de plată către bugetul de stat, precum și la elemente privitoare la cuantumul semnificativ al prejudiciului estimat de către inspectorii antifraudă, raportat la obligațiile fiscale înregistrate în evidența contabilă și declarate către organul fiscal competente; nedeținerea de bunuri în patrimoniu de către reclamantă, de natura activelor imobilizate; stocurile de mărfuri deținute de societate în cuantum nesemnificativ, apreciind în acest sens că există un concurs între elementele evidențiate ce indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Pornind de la aspectele reliefate, a considerat recurenta-pârâtă că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 213 din Codul de procedură fiscală referitoare la instituirea măsurilor asiguratorii, contrar soluției instanței de fond. De asemenea, a făcut trimitere la dispozițiile pct. 2.1. lit. a) și c) din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală și la cele ale pct. 5.1.1. din același Ordin în temeiul cărora recurenta a opinat că, pentru a se justifica instituirea măsurii asiguratorii, organul de control trebuie să aprecieze, prin raportare la comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali/al asociaților și la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitoarei, că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, aspecte ce au fost evidențiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii. Referitor la susținerea reclamantei potrivit căreia nu exista pericolul de sustragere de la urmărire, recurenta a arătat că această susținere nu poate fi probată deoarece reprezintă un fapt negativ, chiar prin contestarea măsurilor asiguratorii aceasta demonstrând că încearcă să se sustragă de la achitarea creanței datorate bugetului consolidat al statului. De altfel, în considerarea comportamentului fiscal al societății reclamante, a fost necesară dispunerea de măsuri asiguratorii în conformitate cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală și cu dispozițiile Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii. În fine, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii reprezintă o prerogativă legală aflată la îndemâna organului fiscal, care poate dispune măsuri asiguratorii asupra bunurilor în vederea recuperării efective a creanțelor, măsuri ce sunt determinate de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a prejudiciului produs de reclamantă, scopul acestei proceduri fiind tocmai recuperarea prejudiciului cauzat. Prin urmare, în mod corect au apreciat inspectorii antifraudă că sunt incidente dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, întrucât au fost încălcate prevederile actului normativ menționat, precum și prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru luarea măsurilor asiguratorii fiind suficient numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind astfel necesară producerea vreunuia dintre evenimentele indicate. De asemenea, sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor menționate mai sus, reprezintă o dovadă suficientă pentru instituirea măsurilor asiguratorii care să protejeze creanța evidențiată de către organele de control. Cât privește argumentul instanței de fond referitor la nemotivarea corespunzătoare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, precum și la faptul că motivele invocate nu pot fi atribuite "cazurilor excepționale", recurenta a menționat că din prezentarea stării de fapt ce a condus la estimarea unui prejudiciu în cuantum semnificativ, din împrejurarea că societatea reclamantă nu deține active imobilizate în patrimoniu și nu deține stocuri de mărfuri ce au putea fi indisponibilizate de către instituțiile abilitate ale statului, în cazul recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat rezultă fără echivoc că reclamanta se încadrează în cazurile excepționale prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Totodată, în referire la argumentul instanței de fond potrivit căruia Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este netemeinică deoarece la baza emiterii acesteia ar fi trebuit să existe date certe, susținute de probatoriu și care să conducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, recurenta-pârâtă a susținut că documentele solicitate de către echipa de control administratorului societății reclamante constituie mijloace de probă în accepțiunea art. 55 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Față de considerentele prezentate, a considerat recurenta că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016 a fost întemeiată și motivată corespunzător legii, fiind respectate astfel dispozițiile legale în materie, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii de fond și rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației la executare.

Apărările formulate în cauză La data de 20.12.2019 intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de ambele recursuri promovate în cauză, solicitând respingerea acestora și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. A invocat puterea de lucru judecat în raport de Decizia ÎCCJ nr. 5126 din 29.10.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, precum și excepția lipsei de interes în promovarea ambelor recursuri, respectiv excepția inadmisibilității recursului declarat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, având în vedere lipsa calității procesuale pasive a acesteia, reținută de Curtea de Apel Pitești. Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 16.01.2020, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către intimata-reclamantă, ca neîntemeiate, iar pe fond respingerea apărărilor intimatei-reclamante și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. La termenul de dezbateri din data de 23 septembrie 2021 Înalta Curte a reținut cauza spre soluționare, în principal cu privire la excepțiile invocate și în subsidiar pe fondul recursurilor.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză, excepție invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să o admită și să respingă recursurile pârâtelor ca lipsite de interes, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor legale menționate supra, "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc." În speță, prin întâmpinarea formulată la data de 20.12.2019, intimata-reclamantă a invocat excepția lipsei de interes în promovarea ambelor recursuri, apreciind sub acest aspect că în cauză operează puterea lucrului judecat în raport cu Decizia nr. 5126 din 29.10.2019 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2017, precum și excepția inadmisibilității recursului declarat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, având în vedere lipsa calității procesuale pasive a acesteia, reținută de Curtea de Apel Pitești. În acest context, în raport de prevederile alin. (2) ale art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune examinarea cu prioritate a excepției lipsei de interes în promovarea ambelor recursuri, deoarece, prin efectul admiterii acestei excepții, se exclude cercetarea celorlalte aspecte invocate de intimata-reclamantă în apărare. Așadar, excepția lipsei de interes reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia din cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepție de fond, întrucât se invocă încălcarea cerințelor interesului - condiție de exercitare a acțiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii, și absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică. În argumentarea acestei soluții Înalta Curte are în vedere faptul că, în conformitate art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac. De asemenea, urmează a fi avute în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului. Întrucât cauza de față are ca obiect verificarea legalității Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, cu consecința desființării sechestrului asigurător asupra stocului de mărfuri, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terți și popririi asigurătorii asupra conturilor proprii societății reclamante, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursurilor vor fi avute în vedere soluția pronunțată de prima instanță și eventuale modificări survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate. Sub aspectul reliefat Înalta Curte reține că prin sentința de fond s-a admis contestația reclamantei și s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, constatându-se că a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală. Relativ la obiectul dosarului nr. x/2017, soluționat prin Decizia nr. 5126 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, se constată că prin cererea formulată la data de 01 februarie 2017 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, contestând refuzul acestora de a emite Decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, emisă de ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța. Contestația reclamantei a fost soluționată pe fond de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința nr. 87/F-CONT din 20 aprilie 2017 a admis cererea reclamantei și a obligat pârâtele la emiterea deciziei de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite prin Decizia nr. 12976/24.05.2016. Hotărârea de fond a rămas definitivă prin Decizia Înaltei Curți nr. 5126/29.10.2019, prin care s-a respins ca nefondat recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Constanța. În acest context, având în vedere că prin Decizia Înaltei Curți nr. 5126/29.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a dispus obligarea organelor fiscale să emită o altă Decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii, instanța de control judiciar reține că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susținerea recursurilor pârâtelor, în condițiile în care soluționarea favorabilă a acestui demers judiciar nu ar avea nicio finalitate practică. Pe cale de consecință, cum interesul de a acționa al pârâtelor trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același Cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recursuri.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, ca lipsite de interes, menținând astfel sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,