ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 763/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 23.03.2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș AIF- SIFPJ nr. 2, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 2 din 17.03.2021 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 26.04.2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de modificare a acțiunii, solicitând instanței să ia act de completarea obiectului și a motivelor cererii, în sensul că formulează acțiune în anulare și împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.03.2021, emisă în completarea deciziei de instituire măsuri asigurătorii nr. 2/17.03.2021, contestată inițial.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a cererii privind anularea deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii, dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.0.2021, în raport de prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), art. 156 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, motivat de faptul că măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut de lege.

Prin sentința nr. 115 din 03.06.2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea completată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și a anulat Deciziile de măsuri asiguratorii nr. 2/17.03.2021 și nr. 4/31.03.2021.

Împotriva sentinței nr. 115 din 03.06.2021 a Curții de Apel Pitești a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În esență, criticile recurentei-pârâtei au vizat următoarele aspecte:

- instanța de fond nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă menționate de recurenta-pârâtă în întâmpinare, sau cel puțin pentru a le aprecia pertinența; în hotărâre nu se indică temeiul de drept în baza căruia s-a reținut că actele creează o suspiciune cu privire la temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse de organul fiscal, cu atât mai mult cu cât instanța apreciază că reclamanta a depus înscrisuri cu privire la cele consemnate de organul fiscal în actul contestat;

- sentința a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită prevederilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea 207/2015, în condițiile în care, pentru a justifica instituirea măsurilor asiguratorii, organul de control trebuie să aprecieze existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. Or, în speță, au fost prezentate detaliat operațiunile care nu au caracter real și care au determinat sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor legale;

- în măsura în care contestatorul ar fi apreciat că este lezat în vreun mod de măsurile asigurătorii instituite, avea posibilitatea legală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/205, să constituie o garanție la nivelul creanței stabilite, măsurile fiind în această situație ridicate;

- instanța nu s-a pronunțat pe excepția rămânreii fără obiect a acțiuni, invocată prin întâmpinare; ceea ce trebuia să constate instanța era că cererea intimatei-reclamante este rămasă fără obiect, în raport de prevederile art. 213 alin. (20 C. proc. civ., art. 156 și art. 230 din Legea nr. 207/2015.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru nemotivare, arătând că deși recurenta invocă incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în recursul formulat nu se regăsește, în realitate, nicio critică veritabilă de nelegalitate a sentinței primei instanțe. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca temeinică și legală.

Recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, apreciind că motivele de recurs se încadrează în pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 15.02.2023.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/17.03.2021 emisă de A.J.F.P. Argeș- Serviciul de inspecție fiscală persoane juridice 2 prin care s-au dispus instituirea măsurilor asigurătorii -sechestru asigurător pentru bunuri mobile și poprire asigurătorie pe conturi bancare)- până la concurența sumei de 7.055.265 RON reprezentând TVA, motivat de faptul că s-a constatat existența pericolului ca reclamanta să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv decizia nr. 4/31.03.2021, emisă în completarea deciziei nr. 2/17.03.2021, prin care s-a dispus instituirea popririi asigurătorii pe conturile bancare pentru suma suplimentară de 4.643.400 RON reprezentând TVA, stabilită prin raportul de inspecție fiscală nr. x/31.03.2021.

În esență, în justificarea măsurilor dispuse, organul fiscal a reținut că au fost identificate tranzacții derulate de reclamantă cu societăți comerciale "fantomă" din Marea Britanie și Irlanda, în scopul eludării plății TVA.

Atât în etapa administrativă cât și în cea judiciară a litigiului, motivele de nelegalitate au vizat atât aspecte procedurale constând în lipsa referatelor justificative și încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind lipsa audierii contribuabilului, cât și aspecte de fond, invocându-se nerespectarea de către organul de control emitent a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, în sensul neindividualizării acțiunilor/inacțiunilor concrete ale intimatei-reclamante care ar fi putut dovedi intenția de a se sustrage de la plata eventualelor obligații fiscale stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa ori de a-și micșora sau risipi patrimoniul în scopul zădărnicirii executării.

În abordarea problematicii cu care a fost învestită, curtea de apel a respins excepțiile lipsei de obiect a acțiunii și a lipsei de interes invocate de recurenta-pârâtă și motivele de nelegalitate de ordin procedural, găsind întemeiat numai motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea actului administrativ, în raport de care a dispus anularea celor două decizii de instituire a măsurilor asiguratorii contestate.

Acesta fiind contextul cauzei, instanța de control judiciar apreciază că soluția primei instanțe, care a considerat nelegale actele administrativ fiscale contestate, a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de către recurentele-pârâte.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează hotărârile care nu cuprind motivele pe care se întemeiază, care cuprind motive contradictorii sau care conțin numai motive străine de natura cauzei .

În speță nu este îndeplinită niciuna dintre aceste ipoteze, sentința atacată fiind motivată cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu indicarea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate și a motivelor de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția, fiind expuse clar, logic și cuprinzător argumentele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtului.

De altfel, recurenta – pârâtă s-a limitat la a afirma generic că instanța nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă menționate prin întâmpinare, fără a indica în mod concret care dintre elementele menționate mai sus ar prezenta, în opinia sa, deficiențe.

Criticile subsumate motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea 207/2015 sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.", iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

În lumina dispozițiilor legale sus arătate, Înalta Curte reține că justificarea dispunerii de măsuri asigurătorii presupune existența unor situații excepționale, traduse în evidențierea unor conduite concrete care să îngăduie concluzia pericolului că debitorul tinde să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, punând în primejdie ori făcând dificilă însăși colectarea obligațiilor fiscale.

Dat fiind caracterul de excepție al măsurilor asigurătorii, prin efectul juridic pe care-l generează, și anume restrângerea atributului de dispoziție circumscris dreptului de proprietate al persoanei, pericolul evidențiat de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, dedus din anumite acțiuni/inacțiuni concrete ale debitorului, cum sunt: golirea conturilor societății, înstrăinarea unor active patrimoniale, antecedentele fiscale ale administratorilor ori asociaților societății, istoricul societății; așadar, vorbim de un pericol extrinsec faptelor controlate derivat de elemente distincte de operațiunile ce au făcut obiect al controlului fiscal.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că dacă s-ar da posibilitatea organelor fiscale de a institui ori de câte ori constată nereguli de ordin fiscal, soldate cu stabilirea de obligații fiscale suplimentare pentru un contribuabil, atunci, în mod evident, aceste măsuri nu ar mai avea caracter de excepție, ci s-ar transforma în regulă, cu nesocotirea flagrantă a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Cu atât mai mult, atunci când măsurile asigurătorii sunt dispuse anterior emiterii deciziei de impunere (titlului de creanță), Înalta Curte apreciază că pericolul de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului trebuie să rezulte din împrejurări exterioare, obiective faptelor controlate, dată fiind etapa stabilirii obligațiilor fiscale și nu a colectării, executării acestora, astfel încât să se poată vorbi de îngreunarea ori periclitarea colectării acestor obligații.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că măsurile asigurătorii sub forma sechestrului și popririi au fost dispuse fără însă ca organul fiscal de control să fi argumentat, prin deciziile examinate, existența temerii impuse de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, prin evidențierea acelor elemente de conduită cu caracter obiectiv care să releve un comportament astfel direcționat, cu intenția sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului din partea societății supuse verificării fiscale.

Simpla prezentare a aspectelor evidențiate ca nereguli în cuprinsul procesului-verbal de control privind o serie de tranzacții comerciale ale societății reclamante a căror realitate și legalitate este pusă la îndoială, nu se poate constitui și într-o motivare corespunzătoare a deciziei de instituire a măsurilor asigurării, din perspectiva necesității dispunerii acestor măsuri, astfel cum este statuată de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală; situație în care se apreciază că numai aparent se poate vorbi despre o motivare a deciziei contestate.

Pe de altă parte, stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligații, Înalta Curte reținând că măsurile asigurătorii se aplică doar în cazuri limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, indicii care lipsesc din motivarea deciziei contestate.

De altfel, existența pericolului de sustragere rezultat din comportament fiscal inadecvat al intimatei-reclamante invocată de către autoritatea recurentă este infirmată de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, anterior emiterii actelor administrative contestate, intimata-reclamantă a făcut dovada că a obținut o eșalonare la plată a obligațiilor fiscale prin decizia nr. 2956/15.02.2021, care ulterior a fost menținută prin decizia nr. 8931/13.05.2021, iar la data de 25.05.2021 a achitat sume de bani în contul obligațiilor fiscale .

În raport de aceste constatări, Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii contestate în cauză sunt nelegale, întrucât motivarea nu este una care să satisfacă exigențele art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât timp nu s-au arătat de către organul fiscal emitent indiciile, cazurile excepționale, apte a contura pericolul de sustragere a debitorului, de ascundere ori risipire patrimoniului său, pentru a îngreuna colectarea.

Nu poate fi primită nici critica privind omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, câtă vreme din practicau sentinței (pg. 2) rezultă că instanța a respins excepția în discuție, cu motivare că " (...) obiectul cererii de chemare în judecată există, chiar și în condițiile în care măsurile asiguratorii dispuse ar fi devenit executorii astfel cum se susține, în condițiile în care de legalitatea adoptării acestor măsuri asiguratorii care se verifică în raport de motivele existente la data emiterii lor, depinde și legalitatea actelor de executare dispuse în baza acestora."

Totodată, raportat la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de relevanță juridică argumentele recurentei-pârâte în fundamentarea excepției rămânerii fără obiect a cererii, în condițiile în care prezenta cauză nu are ca obiect o cerere de ridicare a măsurilor asigurătorii, cum eronat susține recurenta, ci o cerere de anulare a măsurilor asigurătorii întemeiată pe art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015.

Nici argumentul privind posibilitatea de a solicita ridicarea măsurilor asigurătorii prin constituirea garanției prevăzute la art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 nu poate fi primit, întrucât textul legal reglementează o opțiune, iar nu o obligație, iar pe de altă parte, nu există nici un temei legal pentru a justifica legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prin posibilitatea de a constitui o garanție la nivelul sumelor poprite.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., având în vedere dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 115 din 03.06.2021 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.