ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2204/2021

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, solicitând anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2017.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 137/F-CONT din 03 decembrie 2018, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției extinctive, invocată prin întâmpinare de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. A admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. A dispus desființarea deciziei nr. x/24.03.2017 de angajare a răspunderii solidare, emise de Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamant. În motivarea recursului, s-a arătat – în esență – că prima instanță nu a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantului rezumandu-se doar la respingerea ei. Astfel, au fost invocate prevederile art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, prevederi ce nu au fost analizate de judecătorul fondului, în condițiile în care în cuprinsul contestației reclamantul a invocat propria culpa în ceea ce privește necontestarea Decizei de angajare a răspunderii solidare nr. x/2017 în termenul de 6 luni. Recurenta a arătat că data comunicării Decizei de angajare a răspunderii solidare nr. x/2017 fost 06.04.2017, astfel că data limită la care reclamantul trebuia să se adreseze instanței de contencios administrativ conform textului de lege anterior precizat fost 06.10.2017. Întrucât acțiunea a fost depusă pe rolul instanței de judecata la data de 17.05.2018, se impune respingerea ca prescrisă a cererii introduse de reclamant. Pe fondul cauzei, referitor la reținerile primei instanțe cu privire la faptul ca instituția fiscală nu a respectat principiul dreptului la apărare al reclamantului, recurenta a susținut că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă în baza dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea 207/2015 și a fost comunicată contestatorului la data de 06.04.2017. Decizia contestată nu a avut la bază art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, asa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci textele de lege prezentate anterior. Prin urmare nu este întemeiată afirmația reclamantului în sensul că emiterea deciziei s-a făcut fără audierea contribuabilului, întrucât, potrivit art. 9 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, nu este necesară audierea contribuabilului atunci când urmează să se ia masuri de executare silită. Având în vedere că reclamantul este singurul reprezentant legal (titular) al A., potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea 207/2015, acesta răspunde de drept pentru obligațiile debitorul A., stabilite anterior, pentru care au fost emise titluri executorii care nu au fost achitate la scadență, acestea fiind certe, lichide și exigibile. Obligațiile datorate bugetului statului de către A. sunt în sumă de 4.438.978 RON. Referitor la criticile privind nemotivarea actulului administrativ contestat, recurenta a reiterat faptul că, pentru obligațiile debitorului A., răspunderea de drept aparține reclamantului, singura persoana care a avut calitatea de reprezentant legal (titular) al debitorului sus menționat. Cu privire la reaua credință, recurenta a apreciat că, deși dispozițiile Codului de procedură fiscală nu definesc noțiunea de "rea credința", acest concept moral și juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată, în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii, etc. În acest context, recurenta a invocat suma semnificativă datorată bugetului consolidat al statului, în cuantum de 4.438.978 RON, sumă pentru care a fost emisă decizia contestată precum și alte acte de executare emise încă din anul 2011 și aduse la cunoștința reclamantului, sume ce nu au fost achitate la scadență. În concluzie, reclamantul a dat dovadă de dezinteres față de achitarea obligațiilor fiscale, aceasta afectând bunul mers al A., cu consecințe pe care acesta le-a acceptat, câtă vreme nu a întreprins nimic în vederea prevenirii lor și nici în vederea limitării prejudiciului.

Apărările formulate de intimați Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă și a înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare. Intimatul reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere vizând anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.03.2017 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. Instanța de fond a respins excepția prescripției extinctive, invocată prin întâmpinare de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, și a admis acțiunea reclamantului, anulând decizia de angajare a răspunderii solidare emisă de pârâtă. Instanța de recurs constată că soluția dată de prima instanță excepției prescriției este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile. Dispozițiile menționate anterior sunt norme speciale și derogatorii de la normele de procedură civilă, așa încât în speță nu se poate reține termenul general de prescripție de 3 ani invocat de instanța de fond. În materie fiscală răspunsul la plângerea prelalabilă este reprezentat de decizia de soluționare a contestației administrative, care reprezintă un act administrativ fiscal conform art. (1) pct. 1 și 2 lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și care poate face obiectul acțiunii în anulare în contencios administrativ, spre deosebire de răspunsul la plângerea prealabilă de drept comun, care constituie numai un element probator sub aspectul admisibilității acțiunii în anulare împotriva actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin exercitarea acestei proceduri. Art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală prevede că, în situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii acesteia, contestatorul se poate adresa instanței de contencios pentru a solicita anularea actului. Reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. x/24.03.2017 de angajare a răspunderii solidare la data de 17.05.2017. Întrucât organul fiscal competent nu a soluționat contestația în termenul de 6 luni prevăzut de art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, reclamantul avea posibilitatea să se adreseze instanței de contencios admisitrativ și fiscal începând cu data de 18.11.2017 cu respectarea însă a termenului instituit de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv până la data de 18.05.2018. Din actele dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 31.07.2018, astfel încât prezentul demers judiciar a fost efectuat cu depășirea termenului de prescripție stabilit de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În acest context, este inutilă analiza motivelor de nelegalitate invocate de reclamant pentru anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea ca prescrisă.