ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 848/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2019 și precizată sub aspectul cadrului procesual subiectiv pasiv în ședința publică din data de 29.05.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (DGRFP) Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice (AJFP) Argeș, solicitând anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 198/30.08.2018, emisă de prima pârâtă, și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.05.2018, emisă de a doua pârâtă.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 139/23.10.2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a anulat Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 198/30.08.2018 și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.05.2018.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 139/23.10.2019 a Curții de Apel Pitești, secția a II -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Pitești, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă a arătat că instanța de fond a aplicat în mod gresit dispozitii art. 25, alin. (2), lit. d), alin. (2^1) si art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificarile si completarile ulterioare, precum și cele ale art. 20, alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "reprezentanții legali ai persoanelor juridice, sunt obligați să îndeplinească obligațiile ce revin, potrivit legislației fiscale, entităților reprezentate. Acești reprezentanți îndeplinesc obligațiile fiscale de plată ale entităților reprezentate din acele mijloace pe care le administrează. Aplicând în mod greșit aceste dispozitii legale, instanța de fond a ajuns la o concluzie eronată, aceea că: "În aprecierea instanței, expunerea motivelor de fapt din decizia contestată nu relevă nici fapte de natura celor la care se referă cazul de răspundere aplicat, precum nici reaua credință a reclamantului." Contrar celor retinute de instanta de fond, instituția fiscală a indicat faptele reclamantului care au determinat emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare contestate. Astfel, intimatul-reclamant, în calitate de membru, răspunde față de asociație pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare și materiale pe care legea, actul constitutiv le impun. Aceasta, în calitate de membru avea obligația să supravegheze activitatea firmei și să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale către bugetul de stat. Intimatul-reclamant nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligațiilor restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, nu a formulat nicio contestație, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecții în evidențele fiscale, ignorandu-le cu buna știință, acesta reprezentând în mod evident o dovadă a relei credințe și a intenției de a prejudicia creditorul fiscal. Recurenta - pârâtă susține că nu are relevanță în angajarea răspunderii solidare faptul că prin ordonanța din data de 14.03.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2015, s-a dispus clasarea cauzei în care s-au efectuat cercetări penale față de intimatul-reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală întrucât pentru angajarea răspunderii penale există dispoziții legale speciale, respectiv art. 25 si 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Mai mult decât atât, prin ordonanța de clasare nu a fost dispusă și exonerarea societății de la plata obligațiilor fiscale. În ceea ce privește reaua credință, recurenta - pârâtă arată că deși dispozițiile Codul de procedură fiscală nu definesc notiunea de "rea-credinta", acest concept moral și juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată, în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii, etc. Trebuie subliniat faptul ca prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua credință de un anumit comportament materializat prin existenta unor acte de încălcare a obligațiilor legale ori printr-un comportament abuziv. Dezinteresul în îndeplinirea obligațiilor fiscale, neîndeplinirea îndatoririlor ce-i revin în calitate de administrator, gestionarea deficitară a resurselor societății corelată cu neplata obligațiilor fiscale, precum și faptul ca nu s-au indicat de către contestator imprejurări de natură să circumstanțieze comportamentul său în calitate de fost administrator/asociat și să imprime concepția că acesta a acționat cu bună credință, duc la concluzia că reaua credință este îndeplinită în cauză pentru motivul de atragere a răspunderii solidare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamat este fondat, pentru următoarele considerente: Intimatul - reclamant a avut calitatea de asociat la societatea B. S.R.L. în perioada 07.07.2010-03.03.2011 și pe cea de administrator în perioada 07.07.2010-13.12.2010. Pârâta AJFP Argeș a emis pentru reclamant Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.05.2018 pentru debitul fiscal total al societății de 3.048.314 RON, din care 1.674.814 RON debit principal și 1.373.500 RON accesorii, reținând dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (21) și art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedura fiscală în vigoare de la 01.01.2016. În cuprinsul deciziei sale, pârâta a arătat că debitul menționat este aferent perioadei 01.01.2010-31.07.2011 și a fost stabilit prin Raportul de inspecție fiscală (RIF) nr. x/30.06.2015 cu mențiunea că activitatea societății în perioada respectivă, când reclamantul ar fi fost reprezentantul legal al acesteia, a avut drept scop evidențierea de către societate în contabilitate a unor operațiuni fictive, fără bază reală. S-a arătat că debitul societății este mult mai mare, dar a fost impus și altor reprezentanți legali ai debitoarei, în funcție de cum a apreciat organul fiscal implicarea acestora și perioada lor de acțiune. S-a arătat că, prin Procesul-verbal nr. x/12.08.2015, societatea a fost declarată în stare de insolvabilitate cu bunuri urmăribile de o valoare mai mică decât creanța fiscală. Prin sentința recurată, Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea și a anulat Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 198/30.08.2018 și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.05.2018. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta - pârâtă a susținut că nu prezintă relevanță în angajarea răspunderii solidare faptul că, prin Ordonanța din data de 14.03.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus clasarea cauzei în care s-au efectuat cercetări penale față de intimatul - reclamant A. la solicitarea organelor fiscale pentru infracțiunea de evaziune fiscală. Înalta Curte nu împărtășește opinia recurentei - pârâte și reține că răspunderea solidară a intimatului - reclamant a fost angajată în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală (Legea 207/2015) potrivit căruia: "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta (…) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;". După cum se observă din textul legal mai sus citat acesta reglementează răspunderea solidară a administratorului contribuabilului persoană juridică declarată insolvabilă împreună cu aceasta în două ipoteze, respectiv, pentru fapta de a nu declara obligațiile fiscale, cât și pentru fapta de a nu achita la scadență obligațiile fiscale ale debitorului principal cu rea credință. Reaua credință este definită juridic ca atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, desemnând vinovăția sub forma intenției în săvârșirea unor fapte omisive cum sunt acelea de nedeclarare sau neachitare la scadență a obligațiilor fiscale. În speță, Înalta Curte reține că, prin Ordonanța din data de 14.03.2018, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș în dosarul x/2015, s-a dispus clasarea cauzei în care s-au efectuat cercetări penale față de reclamantul din cauza de față la solicitarea organelor fiscale pentru infracțiunea de evaziune fiscală în legătură cu aspectele pentru care s-a decis angajarea răspunderii solidare, constatându-se că există îndoială cu privire la vinovăția acestuia. Ordonanța respectivă - dată înainte de emiterea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.05.2018 - a fost menținută prin Ordonanța Prim Procurorului aceluiași parchet nr. 84/II/2/2018 din data de 21.05.2018 și prin încheierea nr. 471/28.11.2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală în dosarul nr. x/2018, instanța penală arătând că nu se poate proba că aceste operațiuni au fost fictive atâta timp cât marfa a existat, a fost recepționată și plătită prin virament bancar de către B. S.R.L. și ulterior comercializata către diferiți beneficiari printre care și C.. Față de elementele de fapt mai sus prezentate, instanța de recurs constată că, în cauză, nu există elemente probatorii certe din care să rezulte că intimatul - reclamant din prezenta cauză a efectuat înscrierea în contabilitate a unor tranzacții fără scop economic, tranzacții reconsiderate de organele fiscale ca fiind fictive și care au stat la baza stabilirii unui debit suplimentar. Instanța de recurs are în vedere că în cauza penală anterior prezentată s-a statuat asupra faptelor recurentului reclamant din prezenta cauză precum și a vinovăției acestuia referitor la fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive. Or, aceeași faptă, este analizată în speța dedusă judecății prin prisma nedeclarării cu rea credință a obligațiilor fiscale. În consecință, raportat la cele statuate în procesul penal cu privire la activitatea intimatului - reclamant ca administrator al B. S.R.L., instanța de contencios administrativ nu poate reține existența unei fapte de nedeclarare și neachitate a obligațiilor fiscale. Întrucât analiza celorlalte motive de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă și subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu ar putea conduce la o altă soluție, instanța de recurs reține că este inutil ca acestea să mai fie analizate. Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, găsind ca neîntemeiat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.