ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3914/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la 28.01.2022, A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat contestație împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/1.11.2021 și a deciziei nr. 130/16.12.2021, prin care a fost respinsă contestația administrativă, solicitând anularea acestora.

Sentința instanței de fond Prin sentința nr. 37/F-CONT din 24 martie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. Anulează decizia nr. 130/16.12.2021 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/1.11.2021 emisă de DGRFP Ploiești - AJFP Argeș - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii.".

Recursul exercitat în cauză Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Codul de procedură fiscală reglementează în cuprinsul art. 25 condițiile în care se poate antrena răspunderea solidară a altor persoane alături de plătitorul obligației fiscale. Astfel, potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015: (2)Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. În opinia recurentei, instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. După prezentarea situației de fapt, recurenta susține că reclamantul nu a achitat la termen obligațiile fiscale ale societății, stabilite prin decizia de impunere nr. x/16.02.2017, definitivă prin decizia nr. 286/22.12.2020, necontestată, nu a depus situațiile financiare obligatorii prevăzute de Legea nr. 82/1991, provocându-și astfel starea de insolvență și acumularea de datorii. Toate actele de urmărire si executare silita efectuate de organul fiscal sunt enumerate în procesul-verbal de constatare a insolvabilității, nr. x/2016. S-au făcut de asemenea, demersuri pentru identificarea bunurilor si veniturilor urmăribile ale societății debitoare, constatându-se în final, intervenirea stării de insolvabilitate. Reclamanta - intimată, în calitate de asociat unic și administrator, a fost de asemenea, notificată pentru a lua cunoștința de situația fiscală a societății, în vederea lămuririi faptelor și împrejurărilor relevante în luarea deciziei emise în cauza de față și pentru a depune acte în apărare, însă nu a dat curs niciuneia din invitațiile organului fiscal de executare silită. Față de cele reținute prin procesul-verbal de constatare a stării de insolvabilitate societatea se află în stare de insolvență. Totodată, față de dispozițiile art. 5 pct. 29 și art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2005 se reține că este îndeplinită și condiția relei-credințe, condiție care nu presupune doar o acțiune săvârșita cu intenție, reaua-credință rezultând și dintr-o condiție omisivă precum cea în cauză. În condițiile în care era obligatorie sesizarea instanței pentru deschiderea procedurii insolvenței, nerespectarea acestora denotă reaua credință, nefiind necesară administrarea altor probe de către organul fiscal. Având în vedere ca legea stabilea o anumita conduita, care nu a fost urmată de reclamanta, revenea acesteia sarcina de a administra probe care să justifice motivul pentru care nu a respectat prevederile legale. Nu pot fi reținute susținerile reclamantei - intimate, relativ la inexistența relei - credințe, întrucat, deși avea cunoștință de existența obligațiilor fiscale restante nu a făcut demersuri pentru achitarea, acestora, nu a solicitat efectuarea de corecții în evidentele fiscale, ignorându-le cu buna știință, ceea ce dovedește reaua-credință și intenția de a prejudicia creditorul fiscal. Faptul că a solicitat eșalonarea la plată nu este de natura să justifice modalitatea în care a înțeles reclamanta să-și îndeplinească atribuțiile de administrator, dat fiind că nu a respectat obligațiile impuse prin Decizia de eșalonare la plata a obligațiilor fiscale nr. 27214/27.01.2015 pentru obligațiile fiscale aferente lunii februarie 20 25.03.2015. Întrucât societatea nu a respectat prevederile art. 194 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în ceea ce privește achitarea obligațiilor fiscale, Decizia de eșalonare la plata a obligațiilor fiscale nr. 27214/27)01.2015 și-a pierdut valabilitatea începand cu data de 25.03.2015, iar la data de 17.02.2016 s-a emis Decizia de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plata a obligațiilor fiscale nr. 50038. Referitor la eșalonarea la plată, va rugam să observați că reclamanta - intimată nu a înțeles nici să solicite aplicarea prevederilor art. 195, Modificarea deciziei de eșalonare la plată în perioada de valabilitate a eșalonării, sau ale art. 196, Renunțarea la eșalonarea la plată, din Legea 207/2015. Pierderea valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale constituie prin ea însăși o sancțiune aplicată debitorului și nicidecum nu poate fi reținută în circumstantiere. In concluzie, gestionarea deficitară a resurselor societății, corelată cu neplata obligațiilor fiscale și faptul că nu s-au indicat de către reclamanta împrejurări de natură să circumstanțieze comportamentul său, în calitate de administrator si asociat unic, și să imprime concepția ca administratorul a acționat cu bună-credință duc la concluzia că reaua - credința este îndeplinită în cauza pentru ambele motive de atragere a răspunderii solidare.

Apărările formulate în cauză Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține că este nefondat, pentru următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Intimata reclamantul A. a deținut calitatea de asociat și administrator al societății B. S.R.L.. Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/01.11.2021, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a dispus, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii intimatului din prezenta cauză, în calitate de asociat și administrator, în solidar cu societatea C. S.R.L., pentru suma de 6.022.175 RON. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 130/16.12.2021 emisă de către ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești. Instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., anulând actele administrativ-fiscale atacate, pe care le-a considerat nelegale, reținând, în esență, că reclamantul nu se află în ipotezele reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua credință a acesteia în provocarea insolvabilității persoanei juridice debitoare. Soluția curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentința de fond prin raportare la considerentele instanței referitoare la faptul că nu ar fi fost dovedită reaua credință în privința intimatului-reclamant, reiterând în acest sens, în esență, apărările formulate și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond. Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: " (2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (...)". Analizând sentința recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., prin raportare la situația de fapt dar și cea juridică rezultată din probatoriul cu înscrisurile administrate în dosarul de fond, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut de prima instanță, neîndeplinirea cerințelor cumulative prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. Înainte de a analiza criticile legate de îndeplinirea condițiilor de fond impuse de Codul de procedură fiscală în vederea atragerii răspunderii solidare a administratorului societății debitoare aflată în insolvență, Înalta Curte amintește că din economia reglementării acestei instituții de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societății debitoare (cum este cazul în speță) este o răspundere subsidiară răspunderii fiscale a societății comerciale debitoare, în sensul că, antrenarea acesteia se poate produce doar în ipoteza în care, se dovedește că respectivele creanțe fiscale impuse societății, ca reprezentând obligații bugetare nedeclarate/neachitate și care au dus la intrarea în insolvență s-au născut din administrarea societății cu rea-credință. În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta nu a probat existența condiției privind reaua-credință a reclamantei, simpla prezumție că insolvabilitatea societății s-a produs ca urmare a conduitei sale, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni sau inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă, că intimatul-reclamant, în calitate de administrator, a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. În acord cu instanța de fond, instanța de control judiciar reține că, autoritatea pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat, în mod conștient, în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. Cu toate acestea, nu s-a făcut niciun fel de dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a recurentului, descrierea faptei în decizia de atragere a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. Or, în conținutul actelor fiscale atacate, în motivare, nu se reține decât faptul că reclamantul nu a achitat la termen obligațiile fiscale ale societății, stabilite prin decizia de impunere nr. x/16.02.2017, definitivă prin decizia nr. 286/22.12.2020, necontestată, nu a depus situațiile financiare obligatorii prevăzute de Legea nr. 82/1991, provocându-și astfel starea de insolvență și acumularea de datorii, situație față de care nu se poate constata o motivare completă asupra condițiilor de antrenare a răspunderii solidare. Faptul că, din ultimul bilanț, de la 31.12.2020, rezultă active circulante stocuri de 1.341 RON și creanțe de 121.923 RON, nu poate constitui temei al acestei răspunderi condiționată de reaua-credință, cu atât mai mult cu cât în procedura insolvenței a fost formulată cerere de antrenare a răspunderii personale a pârâtului A. până la concurența sumei de 123.204 RON compusă din creanțe, sume în curs de clarificare și 1.341 RON stocuri, iar prin sentința nr. 415/24.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin neapelare, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Practic, fapta imputată reclamantului este reprezentată numai de neefectuarea de plăți în contul obligațiilor restante ale societății, în condițiile în care ultimele plăți au fost efectuate în luna februarie 2017, ceea ce nu este suficient pentru a determina aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, faptul că Direcția Regională Antifraudă Alexandria a reținut că debitoarea nu și-a achitat obligațiile stabilite, constatând nedeclararea obligațiilor fiscale la scadență, fiind sesizate și organele de cercetare penală, nu reprezintă în sine dovada faptelor care pot determina antrenarea răspunderii solidare în condițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, de vreme ce nu se face nicio referire la parcursul concret al dosarului penal sau la alte dovezi concrete care să susțină incidența textului. În același sens, din raportul de inspecție fiscală întocmit la 16.02.2017, urmare a controlului efectuat la B. S.R.L., rezultă că persoana care a asigurat administrarea activității contribuabilului este D. în baza procurii din 27.10.2016 și a împuternicirii din 27.10.2013, organele fiscale constatând că pe toate facturile fiscale și avizele de însoțire a mărfii apare semnătura acestei persoane, iar nu a reclamantului . Rezultă astfel că activitatea societății a fost desfășurată concret printr-o altă persoană decât reclamantul, or, antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 din Codul de procedură fiscală trebuie să se raporteze la faptele concrete săvârșite de persoana a cărei răspundere este în discuție, ceea ce nu se poate reține în cauză. Aprecierile inspectorilor fiscali, preluate de către organul fiscal pârât, sunt chestiuni de fiscalitate, de înregistrare a unor operațiuni contabile, efectuate de către administratorul societății și care sunt susceptibile de interpretări, neputând face dovada relei-credințe a acestuia. Răspunderea solidară instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile și, de aceea, pentru a reține o atare răspundere în persoana asociaților și/sau administratorilor unei asociații/societăți declarată în stare de insolvabilitate este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existența faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă și prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societății debitoare, care îmbracă forma intenției și, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credințe, acest element presupunând că toate acțiunile/inacțiunile asociatului/administratorului în cauza servesc unor scopuri contrare intereselor asociației/societății. Răspunderea solidară față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, constituie doar o obligație generală și de principiu și nu poate justifica, prin ea însăși, antrenare a răspunderii solidare. În mod eronat recurenta identifică, în speță, reaua-credință cu pasivitatea reclamantului în calitate de administrator și asociat prin raportare la îndatoririle necesare respectării și îndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege. Simplul fapt că persoana juridică contribuabilă a înregistrat debite către bugetul de stat, nu este un temei suficient, pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociaților/administratorilor. Aceasta pentru că, prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societății, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere. Simpla enumerare a unor fapte reținute ca fiind săvârșite de către asociați/administratori acestora nu atrage, automat, răspunderea patrimonială a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete și pertinente în acest sens, întrucât buna credință se prezumă, iar reaua credință se dovedește de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ. Or, în cauză, recurenta -pârâtă, prin documentația ce stă la baza deciziei de angajare a răspunderii solidare (actele de executare silită demarate) - nu dovedește în concret care sunt faptele ilicite comise de intimat în calitate de administrator al societății care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Astfel, se constată că organul de soluționare în mod greșit a reținut ca fiind o dovadă a relei-credințe și a intenției de a prejudicia creditorul fiscal inacțiunea reclamantului în sensul neefectuării de demersuri pentru achitarea obligațiilor fiscale ale societății. În opinia instanței, reaua-credință nu poate rezulta din inacțiuni precum cele enunțate de organul de soluționare a contestației, acestea având un caracter echivoc, insuficient pentru a înlătura prezumția de bună-credință instituită de art. 12 Codul de procedură fiscală, ce operează până la proba contrară, probă care în cauză nu a fost făcută. Așadar, reaua - credință nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului sau asociatului și din împrejurarea că, deși avea cunoștință despre datoriile societății, nu a depus diligențe pentru plata acestora, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deși avea posibilități financiare de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivității sale, ci ca urmare a relei - credințe. Simpla desfășurare a unei activități de administrator al unei societăți care are obligații fiscale restante sau care se soldează, chiar, cu pierderi, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credințe a administratorului, a intenției sale de fraudare sau dimpotrivă rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere. Or, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăția acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenției directe și trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Mai mult ar trebui probată o intenție premeditată adică o pregătire prealabilă laborioasă, planificată a demersurilor și un scop fraudulos de la început identificat și stabilit, toate în direcția de a sustrage societatea de la plata obligațiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvență. În consecință, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanțe, intimatul fiind, în mod corect, exonerată de atragerea răspunderii solidare. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.