ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1895/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 aprilie 2019, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, prin declinare de competență prin sentința nr. 33/F-CONT/07.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat anularea Deciziei de angajare a răspunderii reclamantului nr. 171361 din 17.07.2018 și anularea Deciziei nr. 182 din 30.08.2018 privind soluționarea contestației formulate de A., prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Deciziei 171361/2018.

Prin sentința civilă nr. 173 pronunțată la data de 11 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploiești:

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și, în consecință;

- a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului A. nr. 171361/17.07.2018 emisă în dosarul de executare nr. x/MIJL.2016 de către Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș, precum și Decizia nr. 182/30.08.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de către reclamant.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș au declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului.

Recurentele-pârâte au învederat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2

1

)

și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cât și a celorlalte dispoziții legale incidente.

Sub un prim aspect, arată că în mod eronat instanța de fond a reținut că societatea debitoare B. S.R.L. nu mai datorează suma de 9.772.236 RON în cadrul procedurii insolvenței, ci datorează doar suma de 65.316 RON înscrisă în tabelul de creanțe.

Menționează că, prin cererea de plată nr. x/16.06.2017 înregistrată la Tribunalul Specializat Argeș sub nr. x/10.05.2017, anexată cererii de recurs, s-a solicitat plata sumei de 9.727.227 RON reprezentând creanțe curente născute după data deschiderii procedurii falimentului, în temeiul prevederilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În acest context, este greșită concluzia instanței că "angajarea răspunderii solidare a asociatului unic A. la data de 17.07.2018, pentru suma de 9.727.236 RON, pare disproporționată, în condițiile în care nici măcar firma cu care ar veni să răspundă în solidar nu o mai datora începând cu data întocmirii tabelului definitiv de creanțe".

În opinia recurentelor, actele atacate, respectiv decizia nr. 182/30.08.2018 și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.07.2018, sunt legale, iar concluzia contrară la care a ajuns instanța de fond este greșită.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.07.2018, emisă în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) si alin. (2

1

) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare de la data de 01.01.2016, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș prin Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice - Compartimentul Insolvabilitate si Răspundere Solidară a angajat răspunderea solidară a reclamantului, în calitate de asociat unic al societății debitoare, pentru suma totală de 9.792.543 RON, reprezentând debite în sumă de 7.831.387 RON și accesorii în suma de 1.961.156 RON.

Potrivit informațiilor furnizate de ORC Argeș, reclamantul este asociat cu o cotă de participare la profit și pierdere de 100%, societatea debitoare figurează cu datorii la bugetul general consolidat în suma de 9.792.543 RON, obligații de plată ce provin din declarațiile depuse de către societate în perioada martie 2013 - aprilie 2013, din decizia de impunere nr. x/10.09.2013 și din deciziile de calcul a obligațiilor fiscale accesorii, întocmite ca urmare a neachitării debitelor la termenul scadent.

Deci, în mod eronat instanța de fond a reținut perioada de referință 14.10.2011 – 31.12.2012, în condițiile în care obligațiile restante pentru care s-a angajat răspunderea provin și din declarațiile depuse de societate în perioada martie 2013 – aprilie 2013, când intimatul-reclamant deținea calitatea de asociat în cadrul societății debitoare.

În mod eronat a reținut instanța de fond și că "simpla preluare a părților sociale ale societății nu poate fi apreciată ca fiind de natură să atragă răspunderea reclamantului în această cauză pentru activitatea anterioară a reprezentanților acesteia. (...)". Or, tragerea la răspundere penală a intimatului-reclamant nu are relevanță în angajarea răspunderii solidare pentru care există dispoziții legale speciale, respectiv art. 25 și 26 din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, în mod eronat a concluzionat instanța că "pârâta nu a probat existența acestei condiții, simpla prezumție că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale s-a produs urmare a conduitei reclamantului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei credințe, câtă vreme nu s-a demonstrat că reclamantul din această cauză a acționat cu rea-credință în scopul de a se sustrage S.C. B. S.R.L. de la plata obligațiilor fiscale pretins restante ale debitorului, debitor pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței la 31.05.2013."

Contrar concluziilor instanței, susțin că intimatul-reclamant, în calitate de cesionar, conform contractului de cesiune nr. x/04.04.2013, avea obligația să verifice situația patrimonială a debitoarei anterior semnării documentului.

În raport cu obligațiile pe care intimatul-reclamant le avea de îndeplinit, Legea contabilității nr. 82/1991 stabilește obligația reprezentanților legali ai agentului economic de a ține evidența contabilă, de a întocmi documente contabile a căror importanță rezultă nu numai din posibilitatea fiscalizării activității desfășurate ci și de a permite cunoașterea situației economico-financiare de fapt.

În acest sens este și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care prevede că reprezentanții legali ai persoanelor fizice și juridice sunt obligați să îndeplinească obligațiile ce revin, potrivit legislației fiscale, entităților reprezentate. Acești reprezentanți îndeplinesc obligațiile fiscale de plată ale entităților reprezentate din acele mijloace pe care le administrează.

Rezultă că intimatul-reclamant, în calitate de asociat cu o cotă de participare de 100% la beneficii/pierderi, a avut un comportament fiscal inadecvat, menifestând dezinteres față de îndeplinirea obligațiilor ce derivă din funcția deținută, prin neachitarea obligațiilor fiscale restante către bugetul general consolidat.

Potrivit dispozițiilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 a societăților, intimatul-reclamant răspunde "față de societate pentru: (...) stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare și materiale pe care legea, actul constitutiv le impun." Acesta, în calitate de asociat, avea obligația să supravegheze activitatea debitoarei și să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale restante.

Menționează și dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în cazul în care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin "alte persoane, în condițiile legii".

Prin urmare, în mod corect s-a constatat îndepinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii intimatului-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2

1

) și art. 26 din același act normativ, referitoare la răspunderea solidară cu debitorul a altor persoane.

În continuare, recurentele au reiterat aceleași aspecte invocate și în fața instanței de fond din care, în opinia lor, rezultă că intimatul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce i-au revenit în calitate de reprezentant al societății debitoare, cu drept de decizie, a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligațiilor fiscale și rea-credință, în sensul art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2

1

) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Față de cele prezentate, recurentele apreciază că se impune reformarea hotărârii pronunțate instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare față de cererea de recurs, însă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat.

Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.07.2018, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2)

1

și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator al debitoarei societatea B. S.R.L., pentru creanțe în sumă de 9.792.543 RON, reprezentând obligații fiscale restante ale societății.

Contestația formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 182/30.08.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamant, soluție care este împărtășită de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin recursul declarat, pârâtele critică sentința de fond prin raportare la considerentele instanței referitoare la faptul că nu ar fi fost dovedită reaua credință în privința intimatului-reclamant, reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, a fost invocată greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2

1

) și art. 26 din Legea nr. 207/2015, ce a constituit temeiul legal al emiterii actului administrativ fiscal contestat.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că dispoziile art. 25 alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015, introduse prin O.G. nr. 30/2017, adaugă un nou motiv pentru care se poate dispune atragerea răspunderii solidare cu debitorul, distinct de toate celelalte motive reglementate de art. 25 alin. (1) lit. a) – e) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui text, răspunderea solidară poate fi antrenată dacă are ca obiect obligații fiscale pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței și dacă există fapta de determinare a acumulării acestora, precum și cea a sustragerii de la plata lor, prin utilizarea resursele sale bănești în alte scopuri decât cele de a achita obligațiile fiscale, iar persoana căreia i se atrage răspunderea a săvârșit faptele cu rea credință.

Ca urmare, antrenarea răspunderii, în baza acestui text, nu poate avea loc doar pentru fapta de sustragere de la plata obligațiilor fiscale, întrucât textul vizează ipoteza în care aceeași persoană acumulează obligații fiscale și apoi se sustrage de la plata lor, legiuitorul folosind conjuncția "și", spre deosebire de situația de la art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, unde este folosită conjuncția "și/sau" ceea ce face posibilă antrenarea răspunderii, după caz, doar pentru nedeclararea obligațiilor fiscale, ori doar pentru neplata obligațiilor fiscale sau pentru ambele fapte.

Interpretând astfel textul legal, rezultă că antrenarea răspunderii intimatului- reclamant, raportat la starea de fapt reținută, se putea face numai pentru fapta de acumulare și sustragere de la plata obligației fiscale a societății, săvârșită după data de 3.09.2017 (data intrării în vigoare a legii), dacă erau îndeplinite și celelalte condiții impuse de text.

În speță, antrenarea răspunderii solidare a avut loc ca urmare a neachitării obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat, obligații de plată ce provin din declarațiile depuse de către societate în perioada martie 2013 – aprilie 2013, din sumele stabilite suplimentar conform deciziei de impunere nr. x/10.09.2013 și din decizii de calcul accesorii.

Raportat la această stare de fapt, se constată neîndeplinirea condițiilor pentru a fi antrenată răspunderea intimatului-reclamant în temeiul art. 25 alin. (2

1

) Codul de procedură fiscală, în considerarea faptului că răspunderea acestuia putea fi antrenată doar pentru creanțele fiscale acumulate în perioada de după 3.09.2017, de la a căror plată s-ar fi sustras.

Însă, în speță, a fost antrenată răspunderea pentru obligații fiscale suplimentare datorate pentru o perioadă anterioară datei de 3.09.2017, când a intrat în vigoare alin. (2

1

) al art. 25, ajungându-se astfel la aplicarea retroactivă a textului, în contextul în care, pentru argumentele expuse anterior, răspunderea reglementată de acest articol poate fi antrenată doar pentru fapta de acumulare și sustragere de la plata creanței fiscale, și nu numai pentru fapta de acumulare a obligațiilor fiscale sau numai pentru cea de sustragere de la plata obligațiilor fiscale.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că nu se poate prezuma răspunderea administratorului în toate cazurile când pasivul social, sau o parte a acestuia, nu poate fi acoperit, ci doar când se probează, în concret, că acesta a cauzat starea de insolvabilitate a societății prin acumularea de datorii, iar ulterior s-a sustras de la plata acestora, prin declararea insolvenței.

Mai mult, reaua credință a administratorului reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, iar această condiție care trebuie îndeplinită atât cu ocazia acumulării, cât și a sustragerii de la plata obligațiilor fiscale respective.

Ca urmare, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăția acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenției directe sau indirecte și trebuie să fie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Mai mult, ar trebui probată o intenție premeditată, adică o pregătire prealabilă a demersurilor și un scop fraudulos de la început identificat și stabilit, care converg în direcția de a sustrage societatea de la plata obligațiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvență.

Cât privește dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, acestea prevăd că: "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale."

Determinant pentru acest caz de atragere a răspunderii solidare este îndeplinirea condiției relei-credințe, așa cum just a sesizat și instanța de fond.

Cu privire la această condiție esențială pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societății, prima instanță a reținut că nu este întrunită în cauză, în timp ce recurentele-pârâte apreciază că aceasta a fost întrutotul dovedită.

Deși Codul de procedură fiscală nu are o normă expresă care să consacre obligația dovedirii relei credințe, acesta prevede că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna-credință, în scopul realizării cerințelor legii, iar principiul potrivit căruia buna-credință se prezumă operează și în această materie.

În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte reține că situația de fapt reținută de organul fiscal nu poate atrage răspunderea de plano a reclamantului și nu presupune reaua-credință a acestuia, în condițiile în care organul emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare s-a rezumat a angaja răspunderea solidară a intimatului-reclamant pentru toate debitele societății declarate insolvabile, pe calea unor considerente generale, deși este evident că răspunderea solidară nu poate fi atrasă decât pentru fapte proprii ale acestuia care nu se puteau produce în perioada în care acesta nu deținea nicio calitate în cadrul debitoarei principale B. S.R.L.

Elementul necesar și determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credință, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul administratorilor și asociaților.

Prin urmare, cum legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului/asociaților, invocarea dispozițiilor legale nu constituie dovada necesară și suficientă și nu atrage automat răspunderea acestora în solidar cu societatea, deoarece reaua-credință, definită ca fiind atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, trebuie dovedită.

Ca atare sentința atacată se găsește la adăpost de criticile formulate, soluția pronunțată fiind legală, context în care, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței civile nr. 173 din 11 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.