ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 488/2022

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2019, pe rolul Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a solicitat obligarea acesteia la soluționarea contestației formulate de petent împotriva Deciziei nr. 4501/7.1.2015 de angajare a răspunderii solidare și a Deciziei de impunere nr. x/13.8.2014, emise de pârâtă, contestație ce a fost suspendată până la rezolvarea cauzei penale în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 151/F-CONT din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

Respinge excepția inadmisibilității invocată de pârâtă.

Admite ca întemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentantă prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Obligă pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentantă prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, să soluționeze contestația formulată de petentul A. împotriva Deciziei nr. 4501/07.01.2015 de angajare a răspunderii în situația atragerii răspunderii solidare și a Deciziei de impunere nr. x/13.08.2014 emise de aceasta.

Obligă pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentantă prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către reclamantul A..

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 151/F-CONT din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În primul set de critici, susține recurenta că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind obligată DGRFP Ploiești, Serviciul de soluționare contestații, să soluționeze contestația administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x/13.08.2014, în condițiile în care o asemenea contestație nu a fost formulată de reclamant, ca și împotriva deciziei nr. 4501/07.01.2015, deși, motivele care au impus suspendarea soluționării contestației administrative, subzistă și în prezent.

Arată recurenta că prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește cererea de soluționare a contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/13.08.2014, solicitând instanței de fond să constate, potrivit actelor depuse la dosar, că recursul grațios este îndreptat doar împotriva deciziei nr. 4501/07.01.2015, de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator și asociat al S.C. B. S.R.L., în condițiile art. 27 alin. (2), lit. d), din O.G. nr. 92/2003, republicată, modificată și completată ulterior, soluționarea acestuia fiind suspendată prin Decizia nr. 224/27.02.2015 emisa de DGRFP Ploiești.

Susține recurenta că împotriva deciziei de impunere nr. x/13.08.2014 reclamantul nu a formulat contestație administrativă, în conformitate cu prevederile art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003, rep., modificată și completată ulterior, actul administrativ fiscal devenind astfel executoriu.

Stabilirea sumei pentru care a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului cu societatea B. S.R.L., s-a făcut pe baza constatărilor inspecției fiscale, finalizate prin emiterea deciziei de impunere de mai sus și, în acest sens sunt mențiunile din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, dar procedura de contestare a actelor administrativ fiscale reprezentate de cele două decizii este diferită pentru fiecare act în parte și începe în funcție de data comunicării fiecăruia dintre cele doua acte, conform prevederilor art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003, în cazul de față.

Or, prin acțiunea introductivă, reclamantul a încercat, de fapt, o repunere în termenul de contestare a deciziei de impunere, prin intermediul contestației împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, eludând astfel dispozițiile art. 207 din O.G. nr. 92/2003.

Reclamantul nu a făcut dovada ca ar fi contestat, in calitate de reprezentant al S.C. B. S.R.L., pe cale administrativă, decizia de impunere, prin care s-au stabilit obligații fiscale în sarcina societății conform prevederilor art. 137, art. 140, art. 146 din Legea nr. 571/2003 (societatea având calitatea de reclamanta intr-o asemenea contestatie), iar decizia de angajare a răspunderii solidare are ca temei juridic prevederile art. 27, alin. (2), lit. d), din O.G. nr. 92/2003.

Contrar acestor argumente, prima instantă a respins excepția inadmisibilitătii actiunii avand ca obiect contestatia impotriva actului administrative – fiscal – decizie de impunere- in lipsa formularii contestatiei pe cale administrativa.

Mai arată recurenta că instanța de fond a considerat, în mod eronat, decizia de impunere ca act premergător emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, ceea ce contravine prevederilor Codului de procedură fiscală referitoare la actele administrativ fiscale și procedurile prealabile emiterii fiecărei categorii de asemenea acte.

În finalul acestui set de argumente, arată recurenta că prin menținerea hotărârii primei instanțe, S.C. B. S.R.L. ar fi repusă, în mod nelegal, în termenul de contestare a deciziei de impunere emise ca urmare a inspecției fiscale, nefiind îndeplinite cerințele art. 186 C. proc. civ.

Al doilea set de critici dezvoltate de recurenta-pârâtă vizează soluția pronunțată asupra fondului cauzei, susținându-se că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea și să mențină soluția de suspendare a soluționării contestației administrative până la soluționarea dosarului penal nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Neamt, constituit pe baza Rechizitoriului întocmit în dosarul nr. x/2014 din 29.03.2019 emis de Parchetul de pe lânga Tribunalul Neamt.

Comisia de analiza a soluționarii contestațiilor din cadrul DGRFP Ploiesti a retinut că între măsura stabilită prin Decizia nr. 4501/07.01.2015, de angajare a răspunderii solidare pentru obligatiile fiscale restante ale S.C. B. S.R.L. in suma de 4.755.000 RON și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o stransă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Suspendarea soluționării contestației administrative a fost dispusă în temeiul prevederilor art. 214 alin. (1), lit. a), din O.G. nr. 92/2003, rep., modificata si completata ulterior.

Astfel, recurenta arată că prin Rechizitoriul nr. x din 29.03.2019 emis de Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt, contrar sustinerilor reclamantului - intimat, s-a dispus trimiterea in judecată, in stare de libertate, a inculpatului C., pentru savarsirea infractiunilor prev. si ped. de art. 4, art. 9, alin. (1), lit. c) si f), din Legea 241/2005, ca și de art. 272, alin. (1), lit. b) și art. 280

1

din Legea 31/1990.

La baza constituirii dosarului penal s-au aflat sesizările formulate de DGFP Neamț (dosar x/2014) și de AJFP Arges (dosar x/2014), cu privire la care s-a dispus reunirea prin Ordonanta nr. 1026/P/2014 din 23.02.2016 a Parchetului de pe langa Tribunalul Neamt.

Prin Incheierea finala camera reliminara nr. 136/2019 din 12.09.2019, pronuntata in dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Neamt s-a constatat "legalitatea sesizarii instantei cu Rechizitoriul nr. x din 29.03.2019 emis de Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt, a administrarii probelor si a efectuarii actelor de urmarire penala in cauza privind pe inculpatul C., trimis in judecata pentru savarsirea infractiunilor prev. si ped. de: art. 4 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 280 indice 1 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 29 alin. (1) lit. a), b) si c din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. si pe inculpatul D., trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2801 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale. Dispune inceperea judecatii in dosarul nr. x/2019, privind pe inculpatii C. si D.".

Cauza se afla in prezent pe rolul Curtii de Apel Bacau, învestita cu solutionarea contestatiei impotriva solutiei prementionate.

Intrucat in Rechizitoriu se constata savarsirea de catre C. a infractiunilor mai sus mentionate in calitate de administrator/asociat al S.C. B. S.R.L. și producerea unui prejudiciu în dauna societății, pentru care s-a dispus, pe de alta parte, și angajarea răspunderii solidare in conditiile art. 27, alin. (2), lit. d), din O.G. nr. 92/2003, legal și temeinici este ca soluția de suspendare a judecarii pronuntata prin decizia nr. Decizia nr. 224/27.02.2015 emisa de DGRFP Ploiesti se impune a fi mentinuta.

Pentru a admite cererea reclamantului, instanta de fond si-a motivat hotararea in sensul ca solutia pronuntata prin Rechizitoriu, de clasare sub aspectul savarsirii de catre S.C. B. S.R.L. a infractiunii prev. de art. 4 si 5, alin. (1), lit. b) si c din Legea 241/2005, nu fost atacata de parata cu plangere, iar dosarul penal pe rolul Curtii de Apel Bacau priveste alte fapte decat cele cuprinse in plangerea penala a paratei, nemaisubzistand motivul suspendarii.

Hotararea instantei de fond este netemeinica. Faptele pentru care intimatul – reclamant a fost trimis in judecata prin Rechizitoriul din 29.03.2019 privesc activitatea acestuia ca administrator al S.C. B. S.R.L. si sunt esentiale in concretizarea relei – credințe a acestuia și a raportului de cauzalitate dintre fapte si prejudiciul produs bugetului de stat.

Susuține recurenta că prima instanță și-a insușit afirmația reclamantului – intimat, potrivit căreia dosarul penal de pe rolul Curții de Apel Bacau priveste alte fapte decât cele cuprinse în plangerea penala a paratei, fără a preciza care au fost mecanismele de gândire și argumentele care l-au condus pe judecător la o asemenea hotărâre. Mai mult, a extras din dosarul x/2014, plângerea ce a constituit initial obiectului dosarului nr. x/2014, ca si cum numai faptele sesizate prin aceasta de catre AJFP Arges ar fi impus soluția de clasare, făra sa tina seama ca acest dosar a fost reunit la dosarul x/2014 constituit ca urmare sesizării formulate de către DGFP Neamt și priveste fapte savarsite de intimat in calitate de administrator nu numai al S.C. METADON S.R.L., ci si al S.C. B. S.R.L., faptele fiind evidentiate in Rechizitoriu in mod complementar pentru cele doua societati: transmitere fictiva a partilor sociale pentru a se sustrage pe viitor de la eventuale controale fiscale, refuzul nejustificat de a prezenta organelor competente documentele legale in scopul impiedicarii verificarilor financiare; folosirea cu rea – credință a bunurilor sau creditul de care se bucura societatea într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu, spălarea banilor, etc. Faptele au fost sesizate atât de AJFP Argeș cât și de DGFP Neamț, iar identitatea de subiect pasiv și de fapte infracționale a avut drept consecință ordonanța de reunire a dosarelor penale, ceea ce ar fi trebuit analizat de către prima instanță și reținut ca motiv de respingere a acțiunii.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Primul set de critici formulat prin cererea de recurs vizează soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității solicitării de obligare a pârâtei să soluționeze contestația administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x/13.08.2014, în condițiile în care o asemenea contestație nu a fost formulată de reclamant, în condițiile legale și procedurale permise de Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că în argumentația sa, autoritatea pârâtă pornește de la o abordare greșită a raportului juridic litigios, a cărei dezlegare se circumscrie exclusiv stabilirii dacă, în speță, au fost aplicate corect dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la momentul emiterii deciziei de suspendare a soluționării contestației administrativ-fiscale.

Prin urmare, atâta vreme cât instanța de fond a fost învestită doar cu analiza legalității și temeiniciei Deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, nu se poate pune în discuție însuși dreptul reclamantului de a contesta actele administrativ fiscale, chiar și din perspectiva unei eventuale inadmisibilități, având în vedere că organul fiscal nu a analizat sub nicio formă (nici din punct de vedere procedural și nici pe fondul ei) contestația administrativ-fiscală.

În acest context, toate alegațiile recurentei-pârâte legate de inadmisibilitatea formulării contestației administrative împotriva deciziei de impunere fiscală emisă pentru societatea debitoare S.C. B. S.R.L., nu au relevanță juridică în cauză.

Contrar susținerilor din recurs, legate de obiectul contestației administrative, Înalta Curte reține că în cuprinsul Deciziei nr. 224 din 27.02.2015 se menționează la punctul I. "Susținerile contestatorului sunt următoarele: (...) Ilegalitatea și netemeinicia activității de inspecție fiscală și implicit a deciziei de impunere emisă de ANAF Argeș la data de 31.07.2014;".

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, din perspectiva aspectului analizat mai sus, modul în care organul fiscal urmează să soluționeze contestația administrativă, în cazul înlăturării soluției de suspendare, excedând cadrului procesual stabilit în prezenta speță.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate care vizează soluția instanței de fond pronunțată pe fondul acțiunii, Înalta Curte constată că aceasta a aplicat corect dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, constatând nelegală soluția de suspendare a soluționării contestației administrativ-fiscale formulată de intimatul-reclamant împotriva celor două decizii emise de organul fiscal.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003: "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;"

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că în evaluarea existenței sau nu a unui exces de putere, trebuie avută în vedere evoluția în timp a procedurii penale, precum și durata de timp scursă de la emiterea deciziei de impunere și a celei de angajare a răspunderii solidare, precum și modalitatea de finalizare a procedurii penale.

Din Rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, depus la dosarul de fond la filele x, rezultă obiectul celor două plângeri penale, ulterior conexate, formulate de autoritatea fiscală recurentă împotriva intimatului-reclamant și a societății B. S.R.L.., a vizat săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 4 și art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, iar soluția a fost de clasare a cauzei în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește aspectul săvârșirii de către B. S.R.L. a infracțiunii prevăzute de art. 4 și art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 și în ceea ce privește pe inculpatul C. pentru fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, iar împotriva acestei soluții de clasare pârâta nu a formulat plângere.

Înalta Curte reține că faptele penale pentru care s-a dispus clasarea sunt cele pentru care organul fiscal a formulat sesizarea penală, în temeiul căreia a fost suspendată soluționarea contestația administrativ fiscală.

Situația, potrivit căreia, organul penal a extins, din oficiu, cercetarea penală cu privire la săvârșirea de alte infracțiuni economice, neindicate de organul fiscal în sesizarea penală și a dispus trimiterea reclamantului în judecată, nu poate înlătura consecințele juridice ale soluției de clasare, definitivă, dispusă pentru infracțiunile menționate în plângerea penală a AJFP Argeș.

Susținerile recurentei, în sensul că măsura suspendării soluționării contestației administrativ-fiscale, trebuie menținută, nu are fundament faptic și juridic în probatoriu administrat în cauză, având în vedere că nu mai subzistă temeiul Deciziei nr. 224/27.02.2015 și mai mult, au trecut mai mult de 6 ani de la formularea contestației prealabile de către reclamantul A., iar aceasta trebuie soluționată într-un termen rezonabil, așa cum prevăd și dispozițiile art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Ținând cont de succesiunea actelor emise în procedura administrativă începută în anul 2014, de temeiurile de fapt și drept al acestora care au avut în vedere atât aspecte constatate de organele penale, cât și constatări proprii pe baza cărora organele fiscale au stabilit obligațiile fiscale în sarcina reclamantului, de intervalul de timp scurs între data emiterii deciziilor contestate și data pronunțării hotărârii de fond, data sesizării organelor de urmărire penală și faptul că până în prezent această sesizare a primit o soluție de clasare pe aspectele care interesează raportul juridic fiscal ce trebuie analizat în cadrul contestației administrative, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut prima instanță faptul că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma că măsura suspendării soluționării contestației încalcă principiul proportionalității.

Corelând aceste garanții la susținerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenței unei soluții pronunțate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reține că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative are drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantului.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantului, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 151/F-CONT din 20 noiembrie 2019 din pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2022.