ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1642/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, reprezentând obligații aferente Contractului de credit nr. x din data de 10 iulie 2008 în cuantum de 9.109 Euro, reprezentând inclusiv dobânda și comisioane achitate până în prezent, obligarea pârâtei la plata daunelor-interese reprezentând dobânda și comisioanele ce urmează a fi plătite conform graficului de plăți, în vederea contractării și respectării clauzelor contractuale din Contractul de credit nr. x din 10 iulie 2008, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate până la data introducerii prezentei acțiuni.

S-a mai solicitat radierea din cartea funciară a contractului de construire încheiat între Confort S.A. și reclamantă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1020, art. 1021, art. 1078, art. 1079, art. 1082 din C. civ. coroborate cu art. 1-3 și art. 13-14 din contractul de mandat nr. MCA51 din 30 mai 2008.

Împotriva acestei sentințe, la 6 mai 2016, reclamanta A. a formulat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și, în consecință, rejudecarea cauzei și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 7 iulie 2020, sub nr. x/2014*.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, respectiv contractele de mandat, de construire, de antrepriză generală, precum și convenția MM 1909.2004, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta arată că în condițiile în care prin înscrisurile depuse a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor de diligență asumate prin contractul de mandat, nu-i poate fi antrenată răspunderea civilă contractuală pentru nepredarea locuinței deoarece obligația construirii și predării la cheie a imobilului, a fost asumată de antreprenorul general în baza contractului de construire.

De asemenea susține că potrivit contractului de antrepriză generală, încheiat de Agenția Națională pentru Locuințe cu antreprenorul general, în baza art. 21 și art. 65 din acest contract, antreprenorul general și-a asumat obligația de executare și finalizare a unităților locative, la cheie, precum și obligația de a preda recurentei aceste unități pentru a fi puse la dispoziția beneficiarilor.

Potrivit recurentei, Agenția Națională pentru Locuințe a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, situație în care reclamanta nu este îndreptățită la restituirea comisionului, neputând fi reținută culpa mandatarului în urmărirea și supravegherea lucrărilor la locuința acesteia.

În consecință, precizează recurenta că răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către aceasta a obligațiilor legale invocate de instanța de apel sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamantă cu terți, la care A.N.L. nu este parte, sau prin contractele încheiate de A.N.L. cu terți, la care reclamanta nu este parte, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor.

Recurenta subliniază că nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează cu obligațiile legale și cele cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens.

Prin convențiile încheiate de părți, s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, iar potrivit art. 973 C. civ. de la 1864, drepturile și obligațiile care rezultă dintr-un contract nu pot profita și nici nu pot dăuna altor persoane, respectiv nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte.

Prin hotărârea pronunțată, recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 potrivit cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Potrivit recurentei, răspunderea contractuală a acesteia trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenției pe care a încheiat-o, în calitate de mandatar, cu reclamanta, respectiv a contractului de mandat și din perspectiva art. 1532 si următoarele C. civ. de la 1864.

Faptul că părțile convenției MM 1909 din 6 mai 2004 au stabilit conform art. 1, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, nu semnifică faptul că i-ar reveni recurentei obligația de a asigura finalizarea lucrărilor, în condițiile în care convenția prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiile asumate în acest scop, iar printre obligațiile asumate de ANL în baza acestei convenții nu se regăsește o astfel de obligație.

Recurenta susține că reclamanta nu a mandatat-o să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa acesteia neexecutarea acestor obligații.

Conform recurentei în condițiile în care alte entități, autorități publice locale și operatorul economic autorizat pentru alimentarea cu energie electrică a Cartierului Henri Coandă, membre semnatare ale convenției MM1909/2004, sunt obligate de instanțele judecătorești la executarea utilităților în Cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru neexecutarea acestora nu poate incumba recurentei și, pe cale de consecință, nici repararea prejudiciul cauzat în acest mod nu trebuie suportat de Agenția Națională pentru Locuințe, așa cum greșit a stabilit instanța de apel.

Prin urmare, consideră recurenta că instanța de apel a interpretat eronat actul juridic dedus judecății atribuind Agenției Naționale pentru Locuințe o obligație de rezultat inexistentă, cu ignorarea întregului probatoriu administrat în cauză. Înscrisurile depuse reprezenta dovada diligențelor întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale astfel că, recurenta a fost nejustificat obligată la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa și care nu a fost cauzat sau determinat de aceasta.

Un alt motiv de nelegalitate al hotărârii recurate, ce a fost încadrat de recurenta-pârâtă în dispozițiile art. 488 alin, (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează reținerea de către instanța de apel a aspectelor din decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, respectiv pasivitatea Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coanda.

Recurenta subliniază că potrivit Constituției, C. civ., C. proc. civ., jurisprudența națională nu este obligatorie pentru instanță, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanța fiind obligată să se raporteze la particularitățile concrete ale cauzei.

De asemenea, recurenta consideră că părțile sunt cele care pot opune lucrul anterior judecat într-un litigiu și, în aceste condiții, având în vedere principiul relativității efectelor lucrului judecat, este necesară îndeplinirea condiției privind existența identității de părți pentru ca ceea ce s-a stabilit anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja. În cauză, condiția identității de părți nu este îndeplinită pentru a se putea reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, raportat la decizia reținută de instanța de apel, intimata nefiind parte în acest litigiu.

La 21 februarie 2022 recurenta Agenția Națională pentru Locuințe a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor

Prin încheierea din 29 martie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 20 septembrie 2022.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei, critica întemeiată pe acest motiv de casare vizează reținerea de către instanța de apel a aspectelor din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011 respectiv pasivitatea Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă. Recurenta subliniază că potrivit Constituției, C. civ., C. proc. civ., jurisprudența națională nu este obligatorie pentru instanță, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanța fiind obligată să se raporteze la particularitățile concrete ale cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale privind motivarea hotărârii judecătorești, deoarece controlul exercitat asupra motivării hotărârii recurate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanței de recurs, constând în examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Verificând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și, de asemenea, a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii corespunde imperativelor logicii, iar argumentele invocate în hotărârea recurată, oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Obligația motivării hotărârii pronunțate, contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, însă această exigență nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, instanța de apel având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii și nici motive străine de natura cauzei, criticile invocate de recurentă cu privire la decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, precum și faptul că jurisprudența națională nu este obligatorie pentru instanță, nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs, acestea urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, în absența dezvoltării unor argumente din care să rezulte existența motivelor contradictorii și a celor străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat este de rezultat, și nu de diligență, iar instanța de apel a analizat greșit regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligațiile stabilite prin contractele încheiate între reclamantă și terți. Răspunderea contractuală a pârâtei trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat și prin aplicarea prevederilor art. 1532 C. civ. din 1864, și nu a tuturor contractelor și convențiilor încheiate de Agenția Națională pentru Locuințe, la care reclamanta nu este parte. De asemenea, arată recurenta, că în mod greșit s-a reținut incidența deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a constatat pasivitatea Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece prin decizia recurată instanța de apel a calificat corect obligațiile pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe ca fiind de rezultat, iar nu de diligență.

În acest sens, s-a argumentat că prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta A., la 30 mai 2008, Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită, potrivit art. 1, să o reprezinte pe reclamantă în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, în mod corect s-a reținut că, potrivit art. 1, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este corectă în sensul statuării asupra caracterului obligațiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind de rezultat.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L. a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte prin care se susține că A.N.L. nu are obligația de a realiza lucrările de infrastructură și utilități.

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective, între altele, inițierea și dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului sau proiectului imobiliar.

Obligațiile A.N.L. nu se limitează doar la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 19096.05./2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare numit prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor cu cele două componente respectiv construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Instanța de apel a realizat o analiză amplă și cuprinzătoare a raporturilor juridice contractuale deduse judecății, stabilind în mod corect atât conținutul, cât și efectele contractului de mandat, iar concluzia expusă în considerentele deciziei atacate este la adăpost de orice critică.

În ceea ce privește critica referitoare la analizarea greșită a regulilor referitoare la interpretarea convențiilor, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligațiile stabilite prin contractele de antrepriză și construire încheiate între reclamantă și terți, sub acest aspect învederându-se că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., Înalta Curte reține că este nefondată.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a aplicat corect regulile referitoare la interpretarea convențiilor, și a examinat clauzele contestate, și a aplicat corespunzător dispozițiile art. 13 ale contractului de mandat raportat la art. 970, 977, 982 C. civ., constatând în consecință că pârâta are o obligație de rezultat, care semnifică urmărirea executării și finalizării lucrărilor astfel încât, la expirarea termenului prevăzut în contractul de construire, reclamanta să beneficieze de locuința contractată și nu doar depunerea unor diligențe în acest sens.

În mod corect s-a reținut că pârâta A.N.L. a avut control deplin asupra urmăririi edificării și finalizării construcției reclamantei. Astfel, antreprenorul general a fost ales de pârâtă, anterior încheierii contractului de mandat, reclamanta neavând niciun drept de opțiune în ceea ce privește alegerea antreprenorului și nici mijloace de control a activității acestuia.

Din această perspectivă se mai reține că, deși reclamanta a încheiat un contract de construire cu antreprenorul general, acesta nu cuprinde pârghiile necesare de control și urmărire a stadiului lucrărilor, executarea acestui contract fiind în fapt sub autoritatea și controlul pârâtei.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că răspunderea contractuală trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat și din perspectiva prevederilor art. 1532 C. civ. din 1864.

Examinând această critică, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1532 C. civ., mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea.

Art. 1539 alin. (1) C. civ. prevede că mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat și este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui.

Astfel, Înalta Curte observă că prin decizia de casare s-a reținut că raporturile dintre părți aveau un caracter complex, iar instanța de apel a examinat obligațiile dintre părți și în funcție de acest reper, având în vedere că, în cauză, casarea a vizat printre altele și neanalizarea de către instanța de apel a obligațiilor pârâtei cu privire la implicarea sa în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat. Prin urmare această critică va fi respinsă ca nefondată, raportat la faptul că instanța de apel, în rejudecare, a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., respectând indicațiile instanței de recurs din decizia de casare.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a constatat pasivitatea Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă. Sub acest aspect, recurenta a arătat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția identității de părți pentru a se putea reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reclamanta nefiind parte în acel litigiu.

În această privință, se constată că instanța de apel a reținut că pot fi opuse pârâtei aspectele de fapt reținute prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, referitoare la pasivitatea în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, că a încălcat a principiului bunei administrări și că a refuzat nejustificat să întreprindă toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental cartierul de locuințe Henri Coandă, pentru toate imobilele cuprinse în acest program, aceste obligații fiind unele de rezultat.

Cu privire la condiția existenței unei neexecutări contractuale a obligației de rezultat prevăzute în art. 1 din contractul de mandat, instanța de apel în mod corect a constatat că mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și în termenul prevăzut prin contract a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. și ale art. 381 Codul comercial, iar potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, acestea trebuind să fie executate cu bună-credință, potrivit art. 970 alin. (1) C. civ.

În acest sens, Înalta Curte observă că în mod corect s-a argumentat că pârâta A.N.L. avea obligația, potrivit art. 1 din contractul de mandat, să o reprezinte pe reclamantă în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, astfel încât acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, în termenul de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, și anume cel târziu la data de 13 septembrie 2010, A.N.L. neexecutând această obligație de rezultat în termenul prevăzut, în condițiile în care locuința care a făcut obiectul contractului de construire nu este finalizată.

Nu în ultimul rând, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv promovarea unor acțiuni în justiție împotriva unor părți semnatare ale Convenției MM nr. 1909/2004, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți nu au fost îndeplinite, iar stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligații și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1705A din 4 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1705A din 4 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2022.