ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1569/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B. au formulat acțiune în răspundere civilă pentru încălcarea drepturilor consumatorului prin care au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe (în continuare ANL) în temeiul răspunderii civile contractuale la plata de daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.930 RON/lună la cursul de 1 euro/4.9417 RON din data de 25.05.2022 (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), pentru perioada cuprinsă între 26.05.2019 și data cererii respectiv, 26.05.2022 în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 213.481,44 RON la cursul de 1 euro/4.9417 RON din data de 25.05.2022), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința din blocul A9, tronson 1, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat să dispună rezilierea contractului de mandat nr. x/16.07.2008 încheiat cu pârâții - reconvenționali A. și B..

Prin sentința civilă nr. 3004/07.12.2023 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea reconvențională ca nefondată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți și a obligat pârâta la plata sumei de 200.439,68 RON cu titlu de daune materiale pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 26.05.2022 - 02.08.2023; la plata către reclamanți a sumei de 13951,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care suma de 5374 reprezintă taxă judiciară de timbru, 7077,17 RON reprezintă onorariu de avocat iar suma de 1500 de RON reprezintă onorariu de expert judiciar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 78/A din 28 ianuarie 2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 3004/07.12.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A admis apelul formulat de apelanții A. și B. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 40625 euro în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune materiale și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe, solicitând admiterea căii de atac și casarea în tot a deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea contractului de mandat nr. x/16.07.2008.

Astfel, consideră că instanța de apel ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu C. civ. din 1864, hotărârea recurată fiind lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligație de diligentă, ca reprezentând o obligație de rezultat.

Or, este evident că ANL, prin contractul de mandat nr. HCA2-12/I6.07.2008. încheiat, acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligentele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului.

În plus, noțiunea de urmărire a executării lucrărilor definește acțiuni de diligentă, astfel că, întinderea mandatului acordat recurentei este clar definită și stabilită. Obligația mandantului se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional ce derivă din voința expresă a părților, acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp.

Potrivit doctrinei în materie, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect îi revine creditorului.

Astfel, în nicio situație nu s-ar putea prezuma culpa recurentei, întrucât aceasta trebuie probată de către creditor. Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina ANL, dat fiind caracterul de diligentă al obligației care îi revine.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat nr. x/16.07.2008.

Obligațiile recurentei sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru anumite operațiuni expres determinate. În plus, în situația dată, ar trebui avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că "în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în folosul celui care se obligă", care atestă o regulă de bază, preluată din dreptul roman, conform căreia "in dubio pro reo".

Faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea contractului de mandat, rezidă și în echivalarea noțiunii de "finalizare" cu cea de "asigurare a finalizării."

Împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor nu si pentru alte acte sau operațiuni juridice, rezultă și din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu ANL, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul - Contractul de construire cu încheiere de legalizare de semnătură sub nr. x/21.10.2008.

Precizează și faptul că ANL nu încasează prețul construcției și deci, nu se poate folosi de banii beneficiarilor, ci, în calitate de reprezentant al acestora, transmite băncii finanțatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.

Astfel, simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză și de construire nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiul conform căruia convențiile n-au efect decât între părțile contractante, prevăzut de art. 973 C. civ. de la 1864.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce privește existența condițiilor răspunderii civile contractuale, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că, în ceea ce privește calificarea contractului și a obligațiilor ANL, contrar celor învederate de instanță, raporturile juridice dintre recurenta-pârâtă și partea adversă au la bază un veritabil contract de mandat, ce prevede obligația de a urmări executarea lucrărilor, deci o obligație de diligență.

Totodată, în ceea ce privește fapta ilicită, menționează că aceasta se apreciază prin raportare la obligațiile de diligență ce se află în sarcina ANL conform contractului de mandat, respectiv de a urmări executarea și finalizarea imobilului în cauză, alături de obligațiile de reprezentare a mandantului în relația cu banca finanțatoare, proiectantul și antreprenorul general.

Or, în mod eronat a reținut instanța de apel că fapta ilicită a recurentei rezidă în nefinalizarea construcției în termenul agreat și în nerealizarea rețelei de utilități.

În vederea combaterii aspectelor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă precizează că prin Convenția MM nr. 1909/2004, părțile au stabilit să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, apreciind că a îndeplinit, întru totul, obligația de a urmări executarea și finalizarea construcției, obligație prevăzută în mod expres prin contractul de mandat. Prin raportare la aceste împrejurări, în prezenta cauză consideră că nu este dovedită fapta ilicită.

În ceea ce privește prejudiciul, întrucât, în baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, nu poate fi reținut în mod rezonabil în sarcina recurentei-pârâte crearea unui prejudiciu în patrimoniul mandantului.

Consideră că instanța de apel nu a efectuat nicio cercetare proprie cu privire la existența unui așa-zis prejudiciu care ar fi fost produs din culpa sa ci, dimpotrivă s-a raportat la "nepredarea construcției la data stabilită prin contract", în condițiile în care doar în contractul de construire care este semnat de reclamanți și constructor este stipulată o astfel de dată de predare a locuinței.

Mai mult decât atât, niciunde în contractul de mandat care este singurul act, singurul raport contractual încheiat între ANL și partea adversă, nu există nicio prevedere contractuală cu privire la termenul de predare al locuinței.

În ceea ce privește vinovăția recurentei, fiind vorba de un contract ce are ca obiect o obligație de mijloace, debitorul este obligat să pună în valoare toate mijloacele necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru a obține un anumit rezultat, motiv pentru care atunci când nu este realizat rezultatul, nu se poate prezuma automat culpa debitorului.

Mai susține că instanța de apel nu face o analiză proprie cu privire la o eventuală vinovăție a recurentei, rezumându-se la a arăta că, "concluzia este aceea că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de rezultat asumată prin contractul de mandat..." și totodată de a confirma concluzia primei instanțe, "în acest context, este corectă concluzia primei instanțe potrivit căreia...".

Prin urmare, în ceea ce privește vinovăția, apreciază că decizia recurată este nelegală întrucât, contrar celor reținute de către instanța de apel, nu se poate proba culpa ANL strict prin raportare la împrejurarea că până la acest moment nu a fost realizată recepția imobilului, în condițiile în care obligațiile acesteia privesc strict urmărirea activității de executare și finalizare.

Instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, mai ales, nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic.

Mai arată că, lipsa legăturii de cauzalitate rezultă din faptul că recurenta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, motiv pentru care nu poate fi ținută responsabilă pentru ceea ce alte autorități ar fi trebuit să îndeplinească.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că, deși instanța reține faptul că pârâta nu și-a îndeplinit în mod corespunzător sarcina, imobilul reclamantului nefiind finalizat în termenul stabilit, nu învederează acele obligații pe care pârâta nu și Ie-a îndeplinit.

În plus, arată că obiectul prezentei cauze este dat de obligarea pârâtei ANL la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, iar întreaga construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu aceasta, astfel încât Curtea de Apel București ar fi trebuit să clarifice aspectele ce țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat ANL și să verifice temeinica pretențiilor bănești formulate prin cererea de chemare în judecată din perspectiva raporturilor juridice existente între părți; or, reclamanții au încheiat cu constructorul un contract de construire unde se prevede faptul că, constructorul avea obligația contractuală de a finaliza imobilul în termen de 2 ani și implicit acesta primea contravaloarea construirii imobilului.

Totodată, reclamanții aveau posibilitatea ca, în temeiul prevederilor contractuale (cel de construire) să solicite obligarea acestuia la plata penalităților de întârziere după împlinirea termenului contractual de finalizare, însă reclamanții nu au folosit această prevedere contractuală.

Or, în situația în care instanța ar fi procedat la efectuarea unei analize complete, în sensul pronunțării unei decizii motivate, ar fi constatat faptul că ANL și-a îndeplinit obligațiile.

Recurenta-pârâtă mai suține faptul că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL, precum și prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligații prevăzute în alte raporturi juridice.

Astfel, pentru a crea aparența legală a existenței unor obligații de rezultat în sarcina ANL, instanța de apel, a impus, implicit, și alte obligații în sarcina acesteia, sarcini care excedează contractului de mandat încheiat.

Or, faptul generator de obligații în sarcina pârâtei poate fi doar contractul, aceasta fiind cauza juridică a acțiunii reclamantului, iar instanța de apel a încălcat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., transgresând limitele învestirii instanței.

Contrar celor reținute de instanța de apel, precizează faptul că asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea lucrărilor de construcție a imobilelor în programul de credit ipotecar derulat de ANL este distinctă de finanțarea și executarea lucrărilor de viabilizare a terenului pe care se construiesc aceste locuințe (rețele de alimentare cu energie electrică, rețele de alimentare cu gaze, rețele de canalizare și alimentare cu apă, rețele de comunicații, rețele de drumuri interioare, dotări urbane etc).

În prezent, referitor la utilități, pe sectorul 1 al amplasamentului Henri Coandă, unde se află și imobilul reclamanților, precizează că acestea sunt finalizate și funcționale (apă-canalizare, gaze naturale, energie electrică) inclusiv recepționate, drumuri asfaltate, iluminat public, fapt dovedit cu procesele-verbale de recepție a utilităților care au fost depuse la dosarul de primă instanță, iar beneficiarii trebuie să facă demersurile necesare în vederea branșării.

Din prevederile contractului de construire, încheiat doar între reclamanți și constructor, rezultă că ANL și/sau executantul lucrărilor de construcții montaj nu are calitatea de a întreprinde demersurile necesare pentru branșarea imobilului reclamantului la utilități, acestea fiind în sarcina exclusivă a beneficiarului. De asemenea, proiectul tehnic de execuție a casei nu prevede soluțiile de branșare la utilități, acestea fiind stabilite prin avizul tehnic de racordare/acord, emis de către operatori/furnizori, conform procedurilor proprii și reglementărilor legale în vigoare.

Astfel, pentru realizarea locuințelor, antreprenorii construiesc imobilele care vor intra în proprietatea persoanelor fizice, execuția lucrărilor de construcție fiind realizată din fondurile asigurate de către acestea (avans și credit ipotecar acordat de bănci).

Finanțarea și realizarea lucrărilor de viabilizare a terenului (proprietatea autorităților locale) pe care se construiesc aceste locuințe se realizează în baza Convenției MM nr. 1909/06.05.2004 și a Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 prin care autoritățile locale și operatorii economici de profil s-au obligat, fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanțarea și execuția tuturor componentelor sistemului de utilități în Cartierul Henri Coandă.

Așadar, recurenta susține că nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele

Aceste obligații revin autorităților administrativ-teritoriale, astfel cum reiese în mod clar din dispozițiile art. 3 alin. (1) teza întâi din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 din prevederile Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, obligații preluate la acest moment prin art. 129 alin. (7) Codul administrativ.

Din analiza dispozițiilor legale evocate, rezultă indubitabil că ANL nu are instituită în sarcina sa, nici contractual și nici legal, obligația finanțării și/sau realizării utilităților/viabilizării terenurilor în cartierul Henri Coandă.

Conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat din prezenta cauză, în structura cheltuielilor de investiții prevăzute la alin. (2), va fi cuprinsă o cotă de 3% care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare. contractarea și urmărirea lucrărilor de execuție, cu respectarea legislației in vigoare.

Instanța de apel a concluzionat faptul că ANL nu ar fi respectat obligațiile asumate în raport cu mandantul, însă hotărârea recurată este nelegală, întrucât soluția pronunțată este întemeiată pe dispoziții străine de contractul încheiat între recurenta-pârâtă și intimați, cu depășirea limitelor învestirii și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de drept material și procesual, sens în care apreciază că este incident și motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ.

În acest sens, Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Normele de aplicare a legii menționate, privesc modul de înființare și funcționare a acesteia în general, fără a putea fi raportate ad literam la fiecare contract încheiat de către ANL sau peste prevederile acelui contract.

Validarea unui asemenea raționament, precum cel expus de către instanța de apel, ar presupune că obligațiile asumate de către ANL prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu ar avea nicio relevanță, întrucât oricum acestea ar fi stabilite cu titlu general de către legea și regulamentul de înființare și funcționare al acesteia.

În altă ordine de idei, se observă faptul că instanța de apel înțelege să pună semnul egal între nerealizarea rețelei de utilități și între asigurarea infrastructurii și utilităților, cu ignorarea completă a clauzelor contractului de mandat.

Din analiza dispozițiile legale invocate, consideră că ANL nu are instituită în sarcina sa, nici contractual și nici legal, obligația finanțării și/sau realizării utilităților/viabilizării terenurilor în cartierul Henri Coandă.

Față de cele expuse, recurenta concluzionează, în primul rând, că instanța de apel a conchis faptul că ANL, în baza unor texte legale privind funcționarea ANL, nu ar fi respectat obligațiile asumate în raport cu mandantul și, în al doilea rând, că instanța de apel a extins cadrul procesual al prezentului litigiu la analiza acestor texte legale, cu ignorarea contractului de mandat, ce îi conferă mandantului calitatea procesuală activă.

Or, este mai mult decât evident faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât soluția acesteia este întemeiată pe dispoziții străine de contractul încheiat între ANL și intimat, cu depășirea limitelor învestirii și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de drept material și procesual, sens în care este incident și motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, opinează și că ANL nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nicio altă prevedere legală nu i-o impune. Or, atât timp cât ANL nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o (finalizarea locuinței la termenul stipulat în contractul de construire cu utilități), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu, produs ca urmare a acestei neîndepliniri.

În altă ordine de idei, nu se poate reține în mod rezonabil că prevederile contractului de mandat ar putea fi completate, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile cuprinse în contractul de antrepriză, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens.

Astfel, simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză și de construire nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiul conform căruia Convențiile n-au efect decât între părțile contractante, prevăzut de art. 973 C. civ. de la 1864.

Cu privire la Contractul de cooperare nr. x/06.03.2008, învederează faptul că prin sentința civilă nr. 8903/27.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorul 5 București, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2273/08.04.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Primăria municipiului București a fost obligată să lanseze procedura de atribuire, prin licitație publică a lucrărilor de utilități prin introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în cartierul Henri Coandă, obligație asumată prin acest contract.

Astfel, suplimentar antreprenorului general, care avea obligația de construire și predare a imobilului, un rol primordial în finalizarea și recepția imobilului în cauză îl are Municipiul București care, în temeiul Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 s-a obligat să asigure proiectarea, finanțarea și executarea rețelelor de drumuri de acces, canalizare pentru ape menajere, canalizare pentru ape pluviale, rețea de alimentare cu apă, rețea de străzi de categoria a II-a de legătură, sistematizarea pe verticală pe toată suprafața ansamblului, rețea de iluminat, amenajarea Văii Saulei.

Or, având în vedere toate aspectele evocate, reiese că Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea cât și repartizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, astfel că ANI. nu poate fi obligată la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora.

Mai mult decât atât, acest fapt rezultă în mod clar și fără echivoc și din procesele-verbale de recepție finală a utilităților pe care recurenta le-a depus în probațiune la prima instanță.

În același sens, invocă și sentința civilă nr. 620/27.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București (rămasă definitivă prin Hotărârea nr. 3291/24.09.2015 a Tribunalului București) în dosarul nr. x/2013, prin care instanța a obligat autoritățile locale la realizarea utilităților în Cartierul Henri Coandă.

Prin urmare, atâta timp cât instanțele de judecată au constatat că, în privința finalizării cartierului Henri Coandă, fiecare parte contractantă răspunde de îndeplinirea obligațiilor asumate, pronunțarea unei soluții contrare, care să prevadă în sarcina ANI. obligația finalizării utilităților, cu ignorarea prevederilor contractului de mandat, este nelegală.

În concluzie, coroborând aspectele expuse anterior, susține că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL, precum și a faptului că, instanța a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligațiile prevăzute în alte raporturi juridice.

Contrar celor reținute în decizia recurată, în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a tranșat faptul că ANL trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor/neexecutarea obligațiilor, ci s-a analizat o situație particulară, respectiv refuzul ANL de a întreprinde măsurile administrative și de a comunica către un anumit beneficiar documentele solicitate. În plus, în cadrul respectivului dosar nu s-a analizat contractul de mandat încheiat cu intimatul din prezenta cauză, astfel încât hotărârea pronunțată în respectivul dosar să aibă o valoarea probatorie în cauza pendinte.

Așadar, în ceea ce privește puterea de lucru judecat, apreciază că, în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale, instanța de apel, ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie a aspectelor deduse judecății în vederea formării convingerii sale.

În acest sens, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aliate pe rolul instanțelor de judecată pentru că, în această situație, s-ar ajunge în practică la obținerea unei soluții unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranșate deja. În această ipoteză ar fi nesocotit pe deplin rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevederile art. 22 C. proc. civ. devenind unele cu aplicabilitate extrem de restrânsă.

Recurenta consideră că instanța de apel, a transformat în mod nelegal, practica judiciară în izvor de drept, în temeiul căreia a admis apelul intimatului - reclamant cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Or, în cadrul sistemului de drept românesc practica judiciară nu este izvor de drept după cum este de pildă în sistemul de drept "common law" unde sistemul juridic este dezvoltat pe baza jurisprudenței instanțelor de judecată

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a dat eficiență puterii de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate în dosare străine de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate.

În concluzie, solicită admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că înțelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Aceste norme legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată.

Art. 487 din același act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Înalta Curte reține că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, rezultă că recurentei îi revine obligația de a indica critici de nelegalitate față de decizia pe care o atacă.

În speță, se constată că, deși prin memoriul de recurs s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate.

Examinând cererea de recurs din perspectiva chestiunilor ce țin de interpretarea și aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractelor, la contractul de mandat și la atribuțiile A.N.L. prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, critici pe care le-a subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi analizate acele critici prin care se susține că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, contractul de mandat, prin raportare la conținutul clauzelor contractuale, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia").

În acest context normativ, sunt neavenite, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile din memoriul de recurs prin care se susțin, în sinteză, următoarele aspecte: instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat și conținutul obligațiilor asumate de mandatar, urmărirea execuției și finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lor; prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligențele necesare pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul stipulat; prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare, sub aspectul obligațiilor asumate de mandatar, acestea fiind de diligență, iar nu de rezultat; în mod greșit a reținut instanța de apel că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligația de a finaliza imobilul și de a realiza rețeaua de utilități în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat rezultând că mandatarul avea doar o obligație de diligență, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcției ori la predarea la cheie a imobilului; reclamanții nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu autoritățile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de utilități; A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor contractuale, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor și purtând o amplă corespondență cu părțile implicate în acest proiect.

Se observă că, prin intermediul acestor critici, se susține că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății (contractul de mandat), atunci când a calificat obligația asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind o obligație de rezultat, iar nu de diligență, astfel că nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale), nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

În ceea ce privește dispozițiile art. 983 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, se constată că acestea au fost invocate pentru prima oară în recurs, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează astfel: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor."

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Partea care vrea să își conserve dreptul la critică asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, ocazionând, așadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă aceste demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs.

Verificând motivele de apel formulate de pârâtă, se observă că aceasta nu a dedus analizei instanței de apel critici privind aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor, contrar afirmațiilor din recurs. Cu toate că a criticat calificarea dată de prima instanță obligației sale contractuale de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construcții, astfel încât acestea să se realizeze conform proiectului și la termen, în sprijinul acestei critici pârâta nu a invocat aplicarea prevederilor art. 983 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, critica privind incidența acestei norme legale nu poate fi analizată direct de instanța de recurs.

Cât privește criticile în recurs referitoare la diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligațiilor de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, recurenta reia în calea extraordinară de atac a recursului aceleași susțineri pe care le-a realizat și în fața instanței de prim control judiciar, care a conchis că contractul de mandat este un act juridic complex, prin care intimații-reclamanți au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, context în care a reținut că obligația asumată de recurenta-pârâtă este una de rezultat, nu de diligență, interpretare ce nu poate fi cenzurată în recurs.

Referitor la condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut neexecutarea obligațiilor contractuale, în condițiile în care a întreprins demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate, iar nefinalizarea la termen a locuinței a fost determinată de Primăria Municipiului București, care gestionează finanțarea și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, astfel că prejudiciul nu îi poate fi imputat.

Nici aceste critici nu pot fi analizate, întrucât aduc în discuție temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea sa, din moment ce instanța de apel a reținut întrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, plecând de la interpretarea clauzelor contractului de mandat. În contextul în care a calificat obligația asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind una de rezultat, instanța de apel a reținut că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în desfășurarea și implementarea proiectului în relația cu partenerii contractuali. În ceea ce privește demersurile pe care recurenta-pârâtă afirmă că le-a efectuat, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că acestea se situează în afara termenului în care partea se angajase nu doar să le inițieze, ci să asigure punerea lor în practică și, pe de altă parte, că nu prezintă relevanță din perspectiva existenței faptei ilicite, având în vedere că obligația asumată prin contractul de mandat este una de rezultat.

Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de apel a reținut că imobilul intimaților-reclamanți nu este susceptibil a fi utilizat conform destinației sale (locuință), întrucât nu este finalizat, nu este racordat la utilități, iar cartierul nu beneficiază de dotările socio-urbane necesare.

Se observă că, invocând neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă contestă, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale și a valorificat mijloacele de probă, inclusiv convențiile încheiate între părțile implicate în proiect, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în calea extraordinară de atac a recursului. Referitor la interpretarea mijloacelor de probă, se reține că, potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare", fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor.

Or, recurenta-pârâtă critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanța de apel este suverană în această privință.

Recurenta-pârâtă mai susține și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 152/1998 cu privire la obligațiile ANL-ului derivate din contractul de mandat, în mod eronat reținându-se de către instanța de apel că înscrisurile administrate dovedesc faptul că ANL și-a îndeplinit obligațiile de diligență din contractul de mandat.

Or, însuși contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 și contractul de antrepriză generală încheiat de Agenție, din conținutul cărora reiese existența obligațiilor sale referitoare la dezvoltarea și coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuințelor contractate, cât și a infrastructurii și utilităților, fiind stabilite obligațiile ce derivă din raporturile stabilite între părți în funcție și de caracterul cumplex al acestora, ținând cont de implicarea pârâtei în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat.

Toate aspectele anterior evocate nu sunt altceva decât chestiuni de netemeinicie care au fost analizate de instanțele devolutive, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici concrete de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

În plus, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligațiilor de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți și existența culpei ANL sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte arată că nu poate primi nici critica prin care se impută instanței de apel că nu a indicat expres măsurile prin care Agenția Națională pentru Locuințe ar fi putut determina finalizarea și predarea imobilului și nici mijloacele de probă din care ar rezulta că acestea nu au fost implementate, deoarece aceste statuări se întemeiază pe analiza materialului probator și reprezintă un element de netemeinicie, care nu poate fi reevaluat în recurs, conform prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În egală măsură, nici chestiunile referitoare la faptul că predarea locuinței nu a fost posibilă din cauza nerealizării utilităților de către Primăria Municipiului București, respectiv că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea Agenției Naționale pentru Locuințe, nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs, dat fiind că reprezintă tot aspecte de netemeinicie, în condițiile în care vizează situația de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate.

Recurenta pârâtă a considerat că hotărârea este nelegală și prin faptul că instanța de apel a reținut avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construcții la imobil și că aceasta obligație este una de rezultat, dar nu a fost dusă la îndeplinire din culpa pârâtei, în raport cu decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios. Sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a dat eficiență puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate într-un dosar străin de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate și că exemplele în materie din jurisprudența națională nu au calitatea unui izvor de drept.

Contrar susținerii recurentei, instanța nu a reținut răspunderea recurentei pârâte numai în raport cu decizia nr. 5197/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, ci a realizat o analiză proprie a aspectelor deduse judecății în vederea formării convingerii sale, arătând argumentele pentru care a respins apelul pârâtei, argumente care au avut în vedere raporturile contractuale reținute în speță, precum și dispozițiile legale incidente.

Reținerea de către curtea de apel a unor soluții ale practicii judecătorești nu este un argument care să valideze susținerea că decizia recurată este nemotivată și încalcă reguli de procedură, dat fiind că acestea fac parte din raționamentul pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția. Dacă a opinat corect sau nu, este o chestiune de temeinicie a deciziei ce nu mai poate fi analizată în recurs.

Totodată, trebuie menționat că nemulțumirea recurentei-pârâte față de calificarea dată obligației sale contractuale nu poate atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta a arătat că temeiul obligațiilor care pot fi reținute în sarcina sa este contractul de mandat și stabilirea altor obligații ar încălca limitele învestirii instanței, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu pot fi reținute. Se constată că acest caz de casare este invocat formal câtă vreme dezvoltarea motivului de recurs nu este circumscrisă ipotezelor reglementate de acest text legal, ci relevă nemulțumirea recurentei față de împrejurarea că instanța de apel ar fi reținut, neîntemeiat în opinia sa, anumite obligații în sarcina sa, care depășesc limitele contractului, argumente analizate în cele ce preced prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceeași este situația își în ceea ce privește invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condițiile în care susținerea privind extinderea cadrului procesual cu depășirea limitelor învestirii se încadrează formal în acest caz de casare, însă dezvoltarea motivelor de recurs nu se circumscriu acestei situații, ci privesc modul în care instanța a stabilit obligațiile asumate de recurenta pârâtă prin contractul de mandat, în raport cu reclamanții.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată din oficiu și, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 78/A din 28 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 78/A din 28 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.