ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3813/2021

Ședința publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2020 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători solicitând instanței de judecată să dispună admiterea acțiunii în contencios administrativ formulată, și pe cale de consecință anularea Rezoluției Inspectorului-Șef din 16.04.2020 nr. lucrare x prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, anularea Rezoluției de clasare nr. 3944/A/18.11.2019 prin care s-a clasat sesizarea privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor B. și C. din cadrul Curții de Apel București, și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1014/19.10.2020 a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând instanței de recurs admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și pe cale de consecința admiterea contestației și desființarea Rezoluției Inspectorului-Șef și a Rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Recurenta, în motivarea căii de atac a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 99 lit. s) și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 întrucât, în cauză, au fost săvârșite abaterile disciplinare prevăzute de textul normativ enunțat anterior.

După o prezentare a situației de fapt, sunt arătate de către recurentă criticile aduse hotărârii atacate, critici ce vizează, în esență, interpretarea în mod eronat a dispozițiilor art. 480 C. proc. civ. coroborat cu art. 78 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de fond.

În acest sens susține recurenta că instanța de apel trebuia mai întâi să constate neregularitatea săvârșită de prima instanță de a nu fi pus în discuția părților posibilitatea introducerii în cauză în calitate de pârât a terțului corect. Susține recurenta că, in situația în care instanța de apel ar fi procedat în acest mod, nu s-ar mai fi pronunțat asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului chemat în judecată de recurentă, respectiv a Primăriei Mun. București ci ar fi avut posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În opinia recurentei aceste aspecte reprezintă fapte ce se circumscriu normelor juridice prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004, fapte care dacă nu ar fi fost săvârșite de către cei doi judecători reclamați "interesele părții adverse ar fi fost și ele satisfăcute pentru că după punerea în discuția părților de către instanța, a introducerii în cauză a Municipiului București recurenta fie ar fi agreat să introducă acest terț în proces și atunci ar fi fost scos din cauză Primăria Mun. București, fie, dacă ar fi refuzat, în cauză ar fi urmat o judicioasă soluționare a excepției lipsei capacității de folosință a celui din urmă".

Susține, de asemenea recurenta, că ignorarea de către judecător a unei reguli de procedură care duce la inadmisibilitatea unei cereri care îi este adesată constituie o violare a dreptului de acces la un tribunal, invocând în acest sens cauza CEDO Miragall Escolano contra Spaniei, precum și Cauza CEDO Iordache contra României.

Intimatul-pârât Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile prezentei cauze, situație în care argumentele invocate în suținerea căii de atac nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate a sentinței pronunțate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta A. este nefondat.

Prioritar, Înalta Curte precizează că toate referirile din cuprinsul prezentei decizii la hotărârea atacată se va face la numarul ce apare în sistemul Ecris, respectiv 1014, având în vedere că numarul 1013 a fost atribuit de către Curtea de Apel București hotărârii judecătorești din dosarul nr. x/2019.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 3944 A/18.11.2019 precum și împotriva Rezoluției Inspectorului-Șef nr. C20-537 emisă la data de 16 aprilie 2020.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Soluția Curții de Apel este corectă fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei la situația de fapt din dosar.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecție judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esențial invocat de recurentă este acela că prima instanță a interpretat greșit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamați au încălcat cu știință normele de drept procesual prevăzute de art. 480 C. proc. civ. prin raportare la art. 78 din același cod. Astfel, recurenta a invocat faptul că în baza acestor dispoziții legale instanța de apel investită cu soluționarea dosarului nr. x/2017 trebuia mai întâi să constate neregularitatea săvârșită de prima instanță de a nu fi pus în discuția părților posibilitatea introducerii în cauză a terțului corect, situație care, dacă ar fi procedat în acest sens ar fi trimis cauza spre rejudecare și nu ar fi fost obligată să se pronunțe asupra excepției lipsei capacității de folosință invocat ca motiv de apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, și aceasta întrucât, pe de o parte, prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, și nu se poate reproșa instanței de apel neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dispozițiile legale enunțate de recurentă nici nu pot fi interpretate în maniera prezentată de aceasta atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin cererea de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond din prezenta cauză a făcut o interpretare și aplicare corectă a acestor norme juridice arătând în mod clar și concis că în raport de normele procedurale ce reglementează calea de atac a apelului (art. 478, art. 479 C. proc. civ.) instanțele de apel nu au obligativitatea de a invoca din oficiu motivele de ordine publică ci doar o posibilitate a acestora de a acționa în acest mod.

Mai mult, nu poate fi reținută o culpă a instanței de apel în ceea ce privește neobservarea neregularității săvârșită de prima instanță cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 78 C. proc. civ. în condițiile în care excepția lipsei capacității de folosință a fost invocată de pârâtul Primăria Mun. București prin întâmpinare, iar recurenta a înțeles a formula apărări în sensul respingerii acesteia fără, însă, a solicita introducerea în cauză a terțului corect. Conform art. 78 alin. (2) C. proc. civ. introducerea în cauză în cauză a terței persoane se poate efectua și la cererea părții, posibilitate de care recurenta nu a înțeles a uza.

Pe cale de consecință, în acord cu instanța de fond, nu se poate susține că membrii completului de judecată al căii de atac a apelului nu ar fi respectat cu bună știință sau ar fi ignorat din gravă neglijență normele de procedură.

În plus, din interpretarea dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Așa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

Astfel, aceștia au invocat o aplicare greșită a unei norme de drept procesual în sensul că instanța de apel trebuia mai întâi să observe neregularitatea săvârșită de judecătorul fondului de a nu pune in discuția părților posibilitatea introducerii în cauză a unei terțe persoane, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente (care efectiv sunt critici la adresa soluției date de completul de judecată), în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu iși puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției. Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a cercetării judecătorești sau a analizei instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale.

Actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Așa cum a subliniat prima instanță, judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluția adoptată și criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin 124 alin. (3) din Constituție, art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor în conformitate cu care " Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.".

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de prevederile legale sus menționate, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Instanța de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reținut în mod corect că în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire în sesizare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 potrivit cărora:

"Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate".

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Cu referire la abaterea reglementată de dispozițiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate.

Conform art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat".

În raport de această dispoziție legală se reține că norma juridică reglementează două ipoteze ale abaterii disciplinare, respectiv:

- utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului, sau

- motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic.

Condiția prevăzută de textul de lege pentru ambele ipoteze este ca săvârșirea acestor abateri să fie apte să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat.

Înalta Curte analizând decizia pronunțată în apel de cei doi judecători constată că aceștia au efectuat o analiză amănunțită a normelor juridice referitoare la justificarea capacității de folosință a Primăriei Mun. București, inclusiv prin raportare la acele decizii ale ÎCCJ indicate chiar de către recurentă. De asemenea, se observă că argumentele instanței s-au raportat atât la apărările părților cât și la dispozițiile legale incidente în cauză nefiind relevate consemnări contradictorii și nici alte elemente străine de un act de judecată imparțial și obiectiv.

În ce privește susținerea că ignorarea de către membrii completului de apel a unor norme de procedură constituie o violare a dreptului de acces la un tribunal, sens în care recurenta invocă jurisprudența CEDO cauza Miragall contra Spaniei și cauza Iordache contra României, Înalta Curte constată că jurisprudența CEDO invocată de recurentă nu este incidentă cauzei.

Este adevărat că atât cauza Miragall Escolano contra Spaniei, cât și Iordache contra României, s-a constatat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă în ambele cauze situațiile au fost diferite.

Astfel, în cauza Miragall Escolano contra Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o violare a dreptului de acces la o instanță rezultat din faptul că instanțele naționale au dat o interpretare nerezonabilă regulilor referitoare la prescripție în condițiile în care decizia prin care a fost anulat decretul ce modifica adaosul comercial maxim al farmaciștilor nu fusese comunicat petentului Miragall Escolano. Termenul de prescripție începea să curgă de la comunicarea acestei decizii de anulare a decretului.

În cauza Iordache contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6 rezultată din faptul că "în speță, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul județean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecințele neplății taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluționarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-și vedea apelurile judecate pe fond" - pct. 42 din Hotărârea din 14 octombrie 2008.

Nu se poate susține de către recurentă împrejurarea că instanța de apel avea obligația de a-i explica care sunt efectele admiterii excepției lipsei capacității de folosință atâta vreme cât, pe de o parte, a beneficiat pe tot parcursul procesului de asistență judiciară fiind asistată de avocat, iar pe de altă recurenta a fost înștiințată asupra invocării excepției în fața instanței de fond prin apărările formulate de partea Primăria Mun. București, apărari prin intermediul cărora a fost invocată această excepție, iar recurenta a înțeles a solicita respingerea acestei excepții, fără însă a cere instanței de fond introducerea în cauză a terțului corect.

Pentru aceleași motive prezentate anterior nu poate constitui o încălcare a dreptului de acces la instanță împrejurarea că magistrații reclamati, în calea de atac a apelului, nu au observat neregularitatea săvârșită de prima instanță cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 78 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceduri civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1014 din 19 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2021.