ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4954/2021

Ședința publică din data de 22 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată la data de 25.06.2020 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară să se dispună anularea Rezoluției emise în data de 02.06.2020 de Inspectorul șef al Inspecției judiciare în dosarul nr. C20-650 prin care a fost respinsă plângerea formulată de societatea reclamantă împotriva rezoluției de clasare nr. 853/A din data de 11.03.2020. emisă în dosarul nr. 20-761 al Inspecției judiciare și împotriva Rezoluției de clasare nr. 853/A dispusă de Direcția de inspecție pentru judecători, în data de 11.03.2020, în lucrarea nr. 20-761 (prin care a fost clasată sesizarea formulată de societatea reclamantă privind activitatea judecătorilor B., C. și D.).

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 69/26.01.2021 a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.A. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând instanței de recurs admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și pe cale de consecința admiterea contestației și desființarea Rezoluției Inspectorului-Șef și a Rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Recurenta, în motivarea căii de atac a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 întrucât, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar prin acțiunea formulată recurenta nu a solicitat cenzurarea, în cadrul verificărilor efectuate, hotărârilor pronunțate de Tribunalul Iași, secția I Civilă și Curtea de Apel Iați, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Susține recurenta că în cazul magistraților, angajarea răspunderii disciplinare presupune întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare din formele sale, producerea unui rezultat vătămător și cauzal, condiții ce, în opinia recurentei, sunt întrunite în cauză.

Astfel, în ce privește latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 susține recurenta că această condiție este îndeplinită cei trei judecători au nesocotit norme de drept material și procesual, întrucât judecătorul B. a încălcat prevederile art. 230 C. proc. civ. potrivit cărora în cazul preschimbării termenului părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen de judecată. Se arată de către recurentă că preschimbarea termenului de judecată pentru data 08.11.2019 s-a făcut fără citarea părților, aspect prin care s-a încălcat și dreptul la apărare al recurentei.

În ce privește judecătorii D. și E., la soluționarea cauzei în apel, au încălcat principii și norme de drept având în vedere faptul că la soluționarea cauzei au reținut că în ceea ce privește motivul de apel vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 230 C. proc. civ. raționamentul juridic expus prin cererea de apel ignoră cu desăvârșire raportul dintre dispozițiile art. 230 C. proc. civ. și art. 999 C. proc. civ., iar prevederile art. 230 C. proc. civ. reprezintă norma generală în raport cu prevederile art. 999 C. proc. civ.

În ce privește latura subiectivă apreciază recurenta că și acest element constitutiv al abaterii disciplinare este îndeplinit în cauză. Vinovăția magistratului îmbracă forma grevei neglijențe prevăzută de teza a II-a a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în exercitarea funcției având în vedere că magistrații au nesocotit în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material și procesual.

Apreciază recurenta că vinovăția magistratților îmbracă și forma relei-credințe prevăzute de teza I a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reaua-credință presupune distorsionarea conștientă a legii, ce trebuie să fie evidentă, respectiv niciun alt judecător, având această cauză și aflat în aceleași condiții nu ar fi judecat astfel.

Intimatul-pârât Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile prezentei cauze, situație în care argumentele invocate în suținerea căii de atac nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate a sentinței pronunțate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta A. S.A. este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției emise în data de 02.06.2020 de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare în dosarul nr. C20-650 prin care a fost respinsă plângerea formulată de societatea reclamantă împotriva Rezoluției de clasare nr. 853/A din data de 11.03.2020 emisă în dosarul nr. 20-761 al Inspecției Judiciare și împotriva Rezoluției de clasare nr. 853/A dispusă de Direcția de Inspecție pentru judecători în data de 11.03.2020 în lucrarea nr. 20-761 prin care a fost clasată sesizarea formulată de societatea reclamantă privind activitatea judecătorilor B., Elena E. și D..

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Soluția Curții de Apel este corectă fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei la situația de fapt din dosar.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecție judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

Norma juridică reglementează abaterea disciplinară ce constă în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

În ce privește condiția relei-credințe sau gravă neglijență, Înalta Curte observă că acestea sunt definite de art. 99^1 din Legea nr. 303/2004, astfel:

Alin. (1) - există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Alin. (2) - există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

Drept urmare, conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esențial invocat de recurentă este acela că prima instanță a interpretat greșit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamați au încălcat cu știință normele de drept procesual prevăzute de art. 230 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a invocat faptul că cei trei magistrați, cu știință și în mod grav, au încălcat normele de drept referitoare la soluționarea și comunicarea cererii de preschimbare a termenului de judecată, cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, prin preschimbarea termenului fără comunicarea datei următorului termen de judecată, respectiv modul de interpretare a dispozițiilor art. 230 și 999 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond din prezenta cauză a făcut o interpretare și aplicare corectă a acestor norme juridice arătând în mod clar și concis că cererea de preschimbare a termenului de judecată și acordarea unui nou termen mai scurt s-a făcut într-un dosar ce a avut ca obiect ordonanță președințială a cărui soluționare se realizează fără citarea părților.

Înalta Curte constată că motivul de recurs nu poate fi primit, și aceasta întrucât, prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, și nu se poate reproșa instanței de apel neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Pe cale de consecință, în acord cu instanța de fond, nu se poate susține că cei trei magistrați nu ar fi respectat cu bună știință sau ar fi ignorat din gravă neglijență normele de procedură.

În plus, din interpretarea dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Așa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

Actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Faptul că modalitatea de soluționare și comunicare a cererii de preschimbare a termenului de judecată de către judecătorul de la fond a fost validată de instanța de control judiciar și reprezintă un raționament juridic care, chiar dacă este contrar celor susținute de reclamant, nu poate fi considerat abatere disciplinară, din această perspectivă neputându-se reține vreo formă de vinovăție în sarcina magistraților pentru că au analizat, interpretat și corelat norme de drept procesual.

Instanța de control judiciar reține și că analiza și aprecierea asupra probatoriului și, totodată, raționamentul și interpretarea normelor legale, precum și argumentele de fapt și de drept ce motivează soluțiile pronunțate, constituie aspecte ce țin de judecata propriu-zisă a cauzelor, susceptibile de a fi analizate în cadrul controlului de legalitate și temeinicie, realizat cu ocazia căilor de atac exercitate în condițiile legii.

Altfel spus, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, întrucât principiul independenței magistratului presupune excluderea oricăror influențe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea și soluționarea cauzelor cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligația judecătorului de a se supune legii.

Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se reține, așadar, că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin 124 alin. (3) din Constituție, art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor în conformitate cu care " Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.".

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de prevederile legale sus menționate, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 potrivit cărora:

"Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate".

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceduri civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 69 din 26 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2021.