ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1520/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la data de 21 iulie 2021, sub nr. x/2012, contestatorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a chemat în judecată pe intimatul A., formulând contestație la executare, împotriva executării silite începute de B. în dosarul nr. x/2021, la cererea creditorului A., pentru recuperarea unor sume de bani presupus datorate în baza sentinței civile nr. 3222 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1143 din data de 20 aprilie 2017 a Curții de Apel Ploiești; împotriva somației din data de 5 iulie 2021, emisă în același dosar execuțional; împotriva încheierii din data de 5 iulie 2021, privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva tuturor actelor de executare emise în dosarul nr. x/2021; împotriva încheierii nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2021, suspendarea de drept a executării silite până la soluționarea contestației.

2.1. Prin sentința civilă nr. 4018 din data de 9 noiembrie 2021, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Costești.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Târgoviște a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1)-(3) C. proc. civ.:

"Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

Constatând că partea contestatoare este Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, iar dispozițiile legale menționate se aplică și procurorilor, a apreciat că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. au o dublă semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, instanța de judecată (parchetul) care are calitatea de reclamant al unei pricini și, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul ori se află instanța de judecată sau parchetul reclamant.

Ca atare, a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Costești, ca instanță judecătorească egal în grad cu instanța sesizată, aflată în circumscripția Curții de Apel Pitești, învecinată cu Curtea de Apel Ploiești, în a cărei circumscripție se află Tribunalul Dâmbovița și funcționează Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

2.2. Prin sentința civilă nr. 595 din data de 3 iunie 2022, Judecătoria Costești a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, a constat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Costești și Judecătoria Târgoviște, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Astfel, Judecătoria Costești a reținut că alin. (2

1

) al art. 127 C. proc. civ. face referire expresă la "instanța de judecată", iar extrapolarea acestei exprimări, prin includerea în această categorie și a unității de parchet, este greșită și nu are susținere.

Pe de altă parte, a arătat că alin. (2

1

) al textului legal menționat a fost introdus prin art. I pct. 14 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din data de 18 decembrie 2018, dispoziția intrând în vigoare la data de 21 decembrie 2018; de asemenea, prin art. I pct. 13 din Legea nr. 310/2018, au fost modificate alin. (1) și (2) ale art. 127 C. proc. civ., stabilindu-se de către legiuitor forma actuală.

A apreciat că, din cele anterior arătate, rezultă concluzia că voința legiuitorului a fost de a stabili o competență facultativă obligatorie numai în cazul instanțelor de judecată, nu și a unităților de parchet.

Instanța a arătat și că un argument în plus este și faptul că, anterior Legii nr. 310/2018, prin care a fost introdus alin. (2

1

) al art. 127 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat în recurs în interesul legii decizia nr. 7 din data de 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461 din data de 22 iunie 2016, stabilind că:

"Art. 127 alin. (1) și (2) din noul C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești."

Astfel, a reținut că, dacă voința legiuitorului ar fi fost ca derogarea de competență să opereze și în cazul unităților de parchet, ar fi menționat expres în conținutul alin. (2

1

), introdus odată cu modificarea alin. (1) și (2) și ulterior pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a deciziei nr. 7/2016.

Totodată, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (contestație la executare), a constatat că, prin art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit o competență de ordine absolută la domiciliul sau sediul debitorului, iar, în cauză, sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița este în municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița, competentă exclusiv pentru soluționarea contestației la executare de față fiind Judecătoria Târgoviște.

În plus, a apreciat că, și prin raportare la alin. (2) al art. 127 C. proc. civ., normă de competență de ordine privată, competența de soluționare nu poate fi declinată din oficiu în favoarea unei alte instanțe, în lipsă invocării ei de către pârât prin întâmpinare, iar în sarcina contestatorului (Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița) nu exista obligația, ci posibilitatea, de a sesiza o altă instanță de același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța competentă să soluționeze, potrivit legii (Judecătoria Târgoviște).

A considerat și că alin. (2) al art. 127 C. proc. civ. nu își găsește aplicarea nici prin raportare la calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa a intimatului, cererea contestatorului nefiind de competența Judecătoriei Pucioasa, instanță pe lângă care acesta își desfășoară activitatea, ci de competența Judecătoriei Târgoviște.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că Judecătoria Târgoviște și Judecătoria Costești și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de constatările diferite ale cele două instanțe cu privire la norma de procedură în temeiul căreia se stabilește instanța competentă a soluționa litigiul.

Prima instanță învestită a făcut aplicarea art. 127 C. proc. civ., în timp ce Judecătoria Costești a stabilit instanța competentă a soluționa cauza în temeiul art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., reținând și că sediul debitorului se află în municipiul Târgoviște.

În speță, prin încheierea nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite formulate d B., privind pe creditorul A. și pe debitorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

A fost încuviințată executarea silită, în toate modalitățile de executare, a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3222 din data de 29 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosar nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1143 din data de 20 aprilie 2017 a Curții de Apel Pitești, pentru realizarea obligației de plată a debitului privind plata către creditor a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale pentru sumele datorate în baza titlurilor executorii sentința civilă nr. 1967 din data de 4 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și sentința civilă nr. 1065 din data de 6 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, de la data de 1 martie 2013 și până la data plății integrale a creanțelor.

Obiectul litigiului cu privire la care poartă prezentul conflict negativ de competență îl reprezintă contestația la executare formulată împotriva executării silite începute de B. în dosarul nr. x/2021, la cererea creditorului A., pentru recuperarea unor sume de bani presupus datorate în baza sentinței civile nr. 3222 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1143 din data de 20 aprilie 2017 a Curții de Apel Ploiești; împotriva somației din data de 5 iulie 2021, emisă în același dosar execuțional; împotriva încheierii din data de 5 iulie 2021, privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva tuturor actelor de executare emise în dosarul nr. x/2021; împotriva încheierii nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2021, suspendarea de drept a executării silite până la soluționarea contestației.

Având în vedere circumstanțele cauzei și obiectul prezentului litigiu, astfel cum au fost anterior arătate, instanța competentă a soluționa pricina se stabilește în raport de prevederile art. 714 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, contestația la executare este de competența exclusivă a instanței de executare, așa cum rezultă din prevederile art. 714 alin. (1) coroborat cu art. 651 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 1/2016 și care prevede că "Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe."

Conform dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

În cauză, astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea de ședință nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Târgoviște a încuviințat executarea silită vizată de prezenta contestație la executare.

Prin decizia nr. 20 din data de 27 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., s-a statuat că instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Astfel, în motivarea deciziei anterior menționate, instanța supremă a reținut principiul unicității instanței de executare, care presupune că "una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute la alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare".

Față de dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, rezultă că, în speță, instanța de executare la care se referă prevederile art. 714 alin. (1) C. proc. civ. este Judecătoria Târgoviște, care a încuviințat executarea silită.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reținute, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2022.