ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 905/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție: 1. Obligarea pârâtei la soluționarea cererilor adresate acesteia, respectiv: a) Dacă în perioada 2012-2013, perioadă în care a îndeplinit funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii în calitatea sa de judecător la o curte de apel, a făcut obiectul unei solicitări din partea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de autorizare a efectuării uneia sau unor activități în scopul culegerii de informații, activități enumerate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau dacă procurorul competent a solicitat autorizarea interceptării sau înregistrării audio sau video, conform art. 91 indice 1 din C. proc. pen. din 1968, în vigoare pentru perioada 2012-2013; b) Dacă în urma unei astfel de solicitări (dacă a existat o astfel de solicitare), în perioada sus - menționată judecătorul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție a admis propunerea procurorului competent și a emis autorizația prevăzută de art. 21 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (în forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau cea prevăzută de art. 91 indice 1 și următoarele C. proc. pen. (în forma în vigoare pentru această perioadă); c) Comunicarea către reclamant a încheierii sau încheierile (hotărârile judecătorești specifice în această materie) date de judecătorul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care au fost autorizate astfel de propuneri în ceea ce îl privește;

Obligarea pârâtei, după obținerea și accesul reclamantului la datele și informațiile cu caracter personal ("dreptul la uitare", art. 17 din Regulamentul UE 2016/679 adoptat de Parlamentul și Consiliul European), la ștergerea datelor cuprinse în nota informativă emisă de pârâtul S.R.I. și stocată de pârâtul D.N.A;

Să stabilească (instanța) un termen rezonabil (30 de zile) de punere în executare de către pârâtă a dispozitivului hotărârii judecătorești ce urmează a fi dată în cauză, sub sancțiunea unei penalități pentru fiecare zi de întârziere, în sumă de 100 RON în sarcina conducătorului fiecărui pârât potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Despăgubirile materiale sau morale cauzate de cei doi pârâți prin refuzul soluționării cererilor formulate de reclamant le va formula ulterior, pe cale separată.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 10 din 24 februarie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Sesizată prin declinare de competență, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 56/2020 din 15 iunie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența soluționării acțiunii în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului. Prin decizia nr. 4222 din 9 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 221/2020 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității de reprezentant a ICCJ pentru conducătorul Direcției Legislație, Studii, Documentare și Informatică Juridică și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președinte. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 221/2020 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea motivului de recurs indicat, recurentul-reclamant consideră că instanța de fond este într-o regretabilă confuzie, și, în fapt, nu soluționează acțiunea introductivă prin afirmația făcută în cuprinsul argumentelor sentinței atacate, anume că toate informațiile solicitate de reclamant sunt acte ce au natură penală și care cad astfel sub incidența dispozițiilor C. proc. pen. Perioada pentru care a solicitat informațiile este anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. pen., iar în raport cu dispozițiile vechiul C. proc. pen. nu se prevedea informarea persoanei care a făcut obiectul interceptării sau supravegherii tehnice după trecerea perioadei de 30 de zile sau 6 luni de la emiterea de către instanță a mandatului de interceptare și pe de altă parte, art. 352 alin. (11) din noul C. proc. pen. se referă la procedura pe care o urmează instanța de judecată atunci când soluționează o cauză penală, nici una din aceste situații nefiind îndeplinită în cauza de față. Cum solicitarea sa privește informarea cu privire la date administrative și acte procedurale emise de instanță, apreciază că acestea sunt informații de natură administrativă iar nu, așa cum pretinde instanța de fond, informații de natură clasificată, care cunosc un alt regim legal, întrucât nu a solicitat conținutul actului ci doar dacă a fost parte într-un dosar penal. Consideră recurentul-reclamant că prin refuzul recunoașterii dreptului său la informare în legătură cu informațiile și datele personale, i se aduce o vătămare a unui drept fundamental, respectiv dreptul la informare. Or, dreptul fundamental pe care îl vizează obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă dreptul la viața privată așa cum este reglementate de art. 27 paragraf 1 din Constituție, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Liberaților Fundamentale ale Omului, art. 8 paragraf 1 și de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În finalul cererii de recurs recurentul-reclamant subliniază faptul că solicitarea sa de a fi informat cu privire la existența uneia sau unor cauze penale pe rolul ICCJ nu poate fi asimilată unei cereri formulate în cadrul procedurii penale. 4. Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamantul A. s-a adresat pârâtei, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Președinte, cu solicitarea de a i se comunica dacă în perioada 2012-2013, perioadă în care a îndeplinit funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a făcut obiectul unei solicitări din partea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de autorizare a efectuării uneia sau unor activități în scopul culegerii de informații, activități enumerate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau dacă procurorul competent a solicitat autorizarea interceptării sau înregistrării audio sau video, conform art. 91 indice 1 din C. proc. pen. din 1968, în vigoare pentru perioada 2012-2013. De asemenea, a mai cerut să i se comunice dacă judecătorul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție a admis propunerea procurorului competent și a emis autorizația prevăzută de art. 21 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (în forma aflată în vigoare în perioada 2012 - 2013) sau cea prevăzută de art. 91 indice 1 și următoarele C. proc. pen. (în forma în vigoare pentru această perioadă) precum și comunicarea hotărârilor judecătorești pronunțate. Prin răspunsul nr. 1017; 8848; 406 BIRP din 16 aprilie 2019, pârâta a comunicat reclamantului, în esență, că toate datele privind emiterea mandatelor de siguranță națională au caracter clasificat, accesul persoanelor fiind reglementat strict de dispozițiile Legii nr. 182/2002, republicată, privind protecția informațiilor clasificate și că nu există o evidență nominală, după persoană, a mandatelor de securitate națională solicitate/emise, iar pentru a se emite un răspuns complet ar fi necesare activități laborioase de verificare a informațiilor din dosarele soluționate de instanță în perioada vizată, activități care nu sunt prevăzute de regulamentele și dispozițiile legale în vigoare. În răspunsul pârâtei s-a făcut referire la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României potrivit cărora persoana ale cărei drepturi au fost afectate prin activități autorizate va fi notificată cu privire la activitățile desfășurate față de aceasta și perioadele în care s-au desfășurat din dispoziția conducătorului organului de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, dacă datele și informațiile rezultate nu sunt suficiente pentru sesizarea organelor de urmărire penală și nici nu justifică desfășurarea în continuare de activități de informații cu privire la acea persoană. De asemenea, pârâta a făcut referire la prevederile art. 352 alin. (11) din C. proc. pen., potrivit cărora, în cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea unei cauze, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate apărătorului inculpatului și la decizia Curții Constituționale cu nr. 21/2018, publicată în M. Of. al României nr. 175/2018 în care s-a constatat că sintagma "instanța solicită" cu raportare la sintagma "permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului" din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din C. proc. pen. este neconstituțională, menționând în paragraful 70, între altele, că "în cazul în care informațiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât și apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor și de respectarea dreptului la un proces echitabil". S-a mai răspuns reclamantului că din cererea acestuia rezultă că nu s-ar afla în situația în care instanța de judecată să fi dispus accesul la informațiile clasificate, precum și că toate mandatele de securitate națională emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, care au fost declasificate, ca urmare a solicitărilor organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată, au fost transmise instituțiilor solicitante, interesul declasificării fiind justificat de existența unei cauze penale aflate în curs de soluționare în legătură cu persoana vizată de mandat. În final, pârâta a arătat că nu există o evidență nominală, după persoană, a mandatelor de securitate națională solicitate/emise, iar pentru a se emite un răspuns complet ar fi necesare activități laborioase de verificare a informațiilor din dosarele soluționate de instanță în perioada vizată, activități care nu sunt prevăzute de regulamentele și dispozițiile legale în vigoare. În acest context, reclamantul a considerat că răspunsul pârâtei reprezintă un refuz nejustificat de a soluționa cererea, refuz care îi vatămă drepturile și interesele și a formulat acțiune în contencios administrativ. Prin sentința reculată, curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității de reprezentant a ICCJ pentru conducătorul Direcției Legislație, Studii, Documentare și Informatică Juridică și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., recurentul-reclamant formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond se află într-o confuzie când afirmă că informațiile solicitate pârâtei sunt acte ce au natură penală, informația solicitată acesteia fiind, fără îndoială, o informație de natură administrativă întrucât nu se solicită, ca primă informație, conținutul actului, ci doar dacă a fost parte într-un dosar penal. In ceea ce privește soluția de respingere pe fond a acțiunii, soluție criticată prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că este corectă pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Astfel cum s-a conturat și în practica instanțelor de contencios administrativ, în analizarea "refuzului nejustificat" trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege, la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acțiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conținutul unui raport de drept administrativ, nu și al unui raport juridic civil sau penal. Actele emise în legătură cu activitatea de judecată a instanțelor sau cu activitatea parchetelor nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) Legea 554/2004. Prin cererea sa, recurentul-reclamant a solicitat să i se comunice dacă a făcut obiectul unei solicitări de autorizare a efectuării uneia sau unor activități în scopul culegerii de informații, activități enumerate de art. 20 din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului sau dacă procurorul competent a solicitat autorizarea interceptării sau autorizării audio sau video, conform art. 91 1 din C. proc. pen. din 1968. Or, astfel cum corect a reținut și judecătorul fondului, aceste informații solicitate vizează, fără îndoială, o procedură penală, fiind nefondate susținerile recurentului privitoare la faptul că solicitarea viza informarea cu privire la date administrative. In conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, "refuzul nejustificat de a soluționa o cerere" este definit ca fiind, "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile" iar noțiunea de "exces de putere" este definită de legiuitor în cuprinsul art. 2 lit. n) din același act normativ, ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor". Înalta Curtea subliniază că nu orice refuz de a soluționa în mod favorabil cererea unei persoane este un refuz nejustificat, ci doar acel refuz exprimat cu exces de putere sau cu încălcarea unor drepturi și libertăți ale persoanei. In analiza excesului de putere trebuie avută în vedere ideea că în raporturile de drept administrativ primează interesul public, care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor, liberaților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, realizarea competențelor autorităților publice. Plecând de la aceste considerații teoretice, Înalta Curtea constată că în speța de față răspunsul exprimat de pârâtă nu conține un refuz nejustificat de a rezolva cererea, nu constituie o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere și nici nu produce o vătămare a drepturilor și intereselor recurentului-reclamant, pârâta comunicând reclamantului că datele privind emiterea mandatelor de siguranță națională au caracter clasificat, iar accesul la acestea este reglementat strict de dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Răspunsul pârâtei nu poate constitui o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere și nici nu produce o vătămare a drepturilor/intereselor reclamantului, poziția pârâtei fiind perfect justificată în lipsa îndeplinirii condițiilor legale pentru incidența legislației specifice informațiilor clasificate. Accesarea unor informații clasificate cuprinse în actele de procedură penală este supusă procedurii reglementată de C. proc. pen. iar existența sau inexistența unor solicitări de autorizare și a vreunei autorizări de natura celor menționate de recurentul-reclamant nu pot fi verificate pe calea aleasă de acesta, asemenea solicitări/autorizări neputând fi rezultatul manifestării de voință a unei autorități publice în sensul legii contenciosului administrativ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,