ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2094/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de de 14.12.2018, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat constatarea calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A..

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâtul ocupă funcția de membru al Consiliului local al comunei B., județul Mureș și, conform prevederilor art. 3 coroborate cu art. 5 alin. (1) teza II din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată prin Legea nr. 293/2008, cu modificări și completări, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității verifică din oficiu, sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia, persoanele care au candidat, au fost alese sau numite în demnitățile ori în funcțiile prevăzute la art. 3 lit. b) - h).

Informațiile furnizate Securității se referă la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și au vizat îngrădirea dreptului la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și a dreptului la liberă circulație, prevăzut de art. 12 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 lit. g), art. 2 lit. b), art. 5 alin. (1), art. 8 lit. a), art. 11 alin. (1) ale O.U.G. nr. 24/2008 aprobată cu modificări și completări prin Legea 293/2008, coroborate cu art. 31 alin. (1) și art. 35 alin. (5), lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S. adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008, precum și pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2160 din 5 iulie 2019, a admis cererea cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul și, în consecință, a constatat că pârâtul A. a fost colaborator al Securității.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței nr. 2160 din 5 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul A., în condițiile art. 483 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului casarea hotărârii recurate și, în rejudecare dmiterea acțiunii astfel cum fost formulată, având în vedere criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

- prin soluția de admitere a acțiunii în constatarea calității de colaborator al Securității formulată de intimat, instzanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008;

- solutionarea cauzei s-a făcut fără a cerceta în totalitate toate apărările formulate de recurent atât prin întâmpinare cat si prin notele de ședința depuse ulterior pentru fiecare termen de judecata, fiind analizat trunchiat si parțial fondul cauzei, înlăturând aspecte esențiale în soluționarea cauzei, cu încălcarea flagranta a dispozițiilor art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeana a Drepturilor Omului;

- ignorând apărările formulate prin întâmpinare și notele de ședința depuse de recurent, instanța a dat o greșita interpretare art. 2 lit. b) din O.G. nr. 24/2008;

- instanța, menționând încuviințarea probei cu înscrisuri, nu numai că nu face absolut nicio referire cu privire la probele solicitate, prin întâmpinarea formulată, dar nici măcar nu motivează de ce a respins aceste probe, pe care recurentul le consider pertinente și utile soluționării cauzei;

- recurentul consideră că pe probabilități și înscrisuri contradictorii depuse de reclamant raportate și la situația de fapt redată de mine prin întâmpinarea depusă, situația de fapt pe care am încercat s-o dovedesc și prin încuviințarea probatoriului solicitat, probatoriu la care instanța de fond nici măcar nu face vrea referite de respingere, nu mi se poate atribui pe nedrept calitatea de colaborator al Securității.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 3 decembrie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 6 aprilie 2022, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să il respingă pentru considerentele ce vor succede:

Este de observat că toate susținerile din recursul pârâtului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative,exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de fond sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar – care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție.

Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea.

Aceasta este, de altfel, o teză afirmată de Înalta Curte și prin alte decizii ale sale, recurenții înșiși evocând decizia nr. 1954/30 mai 2014 prin care s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susține recurentul că hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanța și-a sprijinit soluția trimite, cu îndestulătoare evidență, la concluzia că aceasta a expus îndeajuns de clar și pertinent, totodată suficient și adecvat, motivele care i-au fondat raționamentul și îi susțin soluția.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, și nici că instanța ar fi uzat doar de afirmații generale, analiza consideratelor evidențiind preocuparea curții de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că prima instanță a analizat în mod corespunzător susținerile reclamantului și apărările pârâtului. Faptul că nu a interpretat argumentele invocate de recurentul-pârât în sensul propus de acesta referitor la conformitatea activităților acestuia cu legislația în vigoare la data desfășurării lor nu înseamnă că sentința nu este suficient motivată. Din contră acesat are un grad îndeajuns de ridicat de concretețe și pertinență, neputându-se considera că aceasta se mărginește la aprecieri de ordin general sau prea vagi, echivalentă unei nemotivări.

Aserțiunile recurentului nu pot fi reținute în condițiile în care instanța fondului a respectat principiul contradictorialității care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Mai mult decât atât, este de remarcat că nici susținerea recurentului cu privire la faptul că motivarea instanței de fond nu ar conține motivele pe care aceasta le-a avut în vedere și, în nici un caz, nu se poate susține instanța d fond s-a raportat la "considerente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Spunem că inspeță, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte ca instanță de recurs, neavând ea însăși dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie. Controlul pe care instanța de recurs îl poate exercita trebuie să se păstreze în limitele stabilite de art. 488 C. proc. civ., aceasta și în condițiile în care în recurs nu au fost înfățișate, în limitele instituite de art. 492 C. proc. civ., probe noi care să conducă la reținerea, în totul sau în parte, a unei alte stări de fapt decât aceea la care instanța de apel s-a oprit.

Deși în motivarea cererii de recurs recurentul a afirmat că nimic din apărările formulate prin întâmpinare și notele de ședintă depuse la dosar nu a fost analizat de instanța de fond, înțelege să critice modalitatea în care instanța de judecată a reținut situația de fapt raportat la probele ce au fost administrate în dosar, în realitate criticile tind la a-i solicita instanței de recurs să conchidă că, în fapt, acestea nu a folosit metode abuzive, împotriva unui cetățean care nu avea vreo vină prin manifestarea intenției de a părăsi teritoriul unui stat supus regimului comunist. Or, a-i cere Înaltei Curți, ca instanță de recurs, să tragă o asemenea concluzie înseamnă a-i pretinde să reaprecieze probele administrate în primă instanță și apel, ceea ce legea, așa cum s-a precizat mai sus, nu permite.

Instanța de control judiciar reține că, din interpretarea textelor de lege aplicabile și din înscrisurile existente la dosar, se poate observa că prin cererea introductivă la instanță, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a solicitat constatarea calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A., întemeindu-și susținerile pe dispozițiile art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, anume colaborarea prin furnizare de informații.

Instanța de fond, în urma deliberării, a admis cererea constatând că recurentul a fost colaborator al Securității în sensul art. 2 lit. b), prima teză, din O.U.G. nr. 24/2008.

Raportat la faptul că prima instanță a constatat calitatea de colaborator în sensul art. 2 lit. b), prima teză, sentința atacată este legală și temeinică.

Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, consideră că, în cauză, sunt asigurate condițiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de "colaborator al Securității".

Din punctul de vedere al legiuitorului, în mod corect, prima instanță a observat îndeplinirea ambelor condiții necesare pentru reținerea calității de colaborator al Securității prin furnizare de informații. Prima condiție, denunțarea unor atitudini sau activități potrivnice regimului comunist.

Astfel, aplicând în mod corect norma de drept material, instanța fondului a analizat îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de aceasta prin raportare la probatoriul depus la dosar, respectiv nota informativă olografă semnată la data de 22.02.1973.

Referitor la argumentele recurentului prin care a invocat excepția de nelegalitate a întregii operațiuni de sesizare a instanței, procedura prealabilă internă fiind lovită de nulitate absolută, este de remarcat că instanța de fond a respins această excepție în mod legal și corect.

Față de susținerile recurentului privitoare la probele solicitateprin întâmpinare de care prima instanță nu ar fi tinut cont, acestea nu pot fi primite în condițiile în care, din actele și lucrările dosarului reiese că au fost administrate în cauză, instanța făcând solicitarea ca pârâtul CNSAS să facă verificări și să depună un punct de vedere cu privire la identificarea unor înscrisuri cu privire la C. și D..

Ca atare, reclamantul CNSAS, a răspuns solicitării instanței de fond că astfel: "în evidențele noastre nu au fost identificate înregistrări cu privire la C.. În ceea ce privește pe D., în evidențe există un număr de 44 de înregistrări pe acest nume, dar neavând datele de indentificare, nu putem stabili cu certitudine persoana".

Curtea de Apel București a arătat prin sentința nr. 2160 din 05.07.2019 că - delațiunile conținute de nota informativă din data de 22.02.1973, furnizată de recurentul pârât Securității, se referă la atitudini potrivnice regimului comunist.

În egală măsură, Înalta Curte subliniază, astfel cum s-a arătat anterior, că situațiile de excepție în care furnizarea de informații nu trebuie considerată activitate de colaborare cu Securitatea sunt numai cele prevăzute expres de art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, iar recurentul-pârât nu a indicat și probat intervenirea unor astfel de împrejurări.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că în speță este îndeplinită și condiția referitoare la vizarea îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din cuprinsul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât recurentul-pârât putea și trebuia să conștientizeze, că, prin furnizarea informațiilor, asupra persoanelor denunțate exista riscul de a se desfășura acțiuni de represalii din partea organelor statale.

De altfel, rezultă că recurentul-pârât era conștient de posibilele urmări ale faptelor sale asupra persoanelor denunțate că a menajat interesele lui RG întrucât nu a declarat în totalitate comentariile pe care le făcuse și, mai mult de atât nu putea să o facă din moment ce știa că numitul SE a fost martor în momentul în care RG a făcut acele reclamații, însă, tot recurentul admite că singura consecință a fost faptul că a fost avertizat de organele de Securitate.

Așadar, din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin activitățile desfășurate, de a dirija sursele informative în anturajul personal al persoanelor urmărite și a obține informații legate de opiniile lor personale, pârâtul-reclamant a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului reglementate și garantate de legislația în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viața privată.

Este mai mult decât evident că pârâtul E. a participat efectiv la supravegherea informativă a numitului F., sens în care a audiat la 19.11.1988 două surse, «Ștefan» și «Cristian», pentru a cunoaște opiniile și convingerile persoanei verificate în legătură cu intenția acesteia de a părăsi teritoriul Republicii Socialiste România.

Așa cum în mod corect a conchis judecătorul fondului, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a dovedit prin probele administrate că informațiile furnizate serveau scopului notoriu al Securității, de a monitoriza cu atenție orice atitudine negativă la adresa conducerii de partid și de stat, cunoscut fiind faptul că regimul urmărea promovarea ideii că statul comunist era forma superioară de organizare politică și socială, în care toate persoanele aveau un nivel de viață ridicat, iar meritul pentru această stare de fapt se datora în exclusivitate partidului, orice contestare a deciziilor politice reprezentând o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist.

Comentariile negative legate de nivelul de trai reprezintă atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind de notorietate faptul că acei ani au fost guvernați de o politică restrictivă în toate domeniile, inclusiv în cel alimentar: "Penuria artificială organizată statal, reducerea dramatică a consumului de electricitate pentru uzul cetățenilor, dar nu numai, justificarea pe baze fals științifice a unor politici deliberate de înfometare a populației". […] "Obsesia lui G. și a camarilei sale, izvorâtă înainte de toate dintr-o filozofie autarhică, de a achita, într-un interval foarte scurt, întreaga datorie externă (de peste 8 miliarde de dolari), a dus la deteriorarea accelerată a bazei tehnologice a economiei, a industriei turistice și a condițiilor de viață./…/Cozile interminabile, soldate întotdeauna cu rezultate incerte, au devenit viața de zi cu zi a cetățenilor români." (Raport final – Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006 – București, f. x).

Față de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte in sesnul că toate aceste acțiuni ale pârâtului, vizând punerea sub lupă a vieții a celui supravegheat de Securitate, vizând urmărirea pentru opiniile sale, constituie activități prin care s-au suprimat ori îngrădit următoarele drepturi și libertăți fundamentale ale omului, consacrate legislativ în epocă astfel: - Dreptul la viață privată, consacrat în epocă în art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri".

III Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 2160 din 5 iulie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.