ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 902/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat instanței de contencios administrativ anularea deciziei nr. 7/19.02.2016, emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 11 din 10 ianuarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 11 din 10 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului și anularea hotărârii primei instanțe.

În esență, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs ca în baza înscrisurilor noi depuse odată cu cererea de recurs, să dispună reformarea hotărârii atacate și să anuleze decizia nr. 7/19.02.2016 emisă de Consiliul Concurenței, în ceea ce o privește, întrucât decizia intervine și sancționează o presupusă înțelegere pe verticală între S.C. B. S.A. și S.C. A. S.R.L., însă prin hotărârea nr. 2786/2016 a Curții de Apel București a fost anulată în parte această decizie în ceea ce o privește pe S.C. B. S.A..

Cum schema relației comerciale invocată de Consiliul Concurenței ca fiind anticoncurențială se baza pe un element central, S.C. B. S.A. și cum prin hotărârea nr. 2786/2016, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de aceasta și a anulat decizia nr. 7/19.02.2016 emisă de Consiliul Concurenței în ceea ce o privește, exonerând-o de la plata amenzii, consideră recurenta că atâta timp cât elementul principal nu este culpabil de încălcarea legii concurenței, nici S.C. A. S.R.L. nu poate fi învinovățită, nefiind întrunită condiția principală pentru aplicarea art. 5 din lege Concurenței, respectiv cea prin care sunt necesare minim două întreprinderi participante la o înțelegere anticoncurențială pe verticală.

Intimatul-pârât Consiliului Concurenței a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului raportat la faptul că recurenta omite să precizeze care este temeiul legal în baza căruia înțelege să-și formuleze recursul și la faptul că a înțeles să-și susțină recursul doar prin depunerea unui extras de pe portalul instanței de fond cu privire la soluția pe care aceasta a pronunțat-o față de o altă societate, S.C. B. S.A., furnizorul de produse al S.C. A. S.R.L., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a precizat că recursul este întemeiat pe prevederile art. 492 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., reluat susținerile din cadrul cererii de recurs referitoare la faptul că decizia de sancționare a S.C. B. S.A. a fost anulată de Curtea de Apel București, aspect față de care consideră că nu mai sunt întrunite condițiile pentru sancționarea sa.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost suspendată judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 11 din 10 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal iar prin încheierea din 15 septembrie 2021 a fost repusă cauza pe rol și respinsă excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Concurenței, reținându-se că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței anularea deciziei nr. 7/19.02.2016 emisă de pârât.

Prin decizia nr. 7/19.02.2016 a Consiliului Concurenței reclamanta a fost sancționată, alături de alte societăți comerciale, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, cu o amendă în cuantum de 11.846 RON, reprezentând 0,506% din cifra de afaceri realizată în anul 2012.

În decizia contestată s-a reținut că în contractele încheiate de S.C. B. S.A. cu distribuitorii săi, între care și reclamanta, a fost convenită o serie de restrângeri ale activității distribuitorilor cu privire la stabilirea prețurilor de revânzare a produselor B., atunci când se intenționa vânzarea prin magazinele proprii. Astfel, la capitolul aferent Obligațiilor distribuitorului (Capitolul X Obligațiile pârtilor) se prevedeau următoarele:

"Să nu revândă produsele la prețuri mai mari decât la prețul de listă curent al vânzătorului, în magazine proprii distribuitorul va practica un adaos minim de 15% și maxim de 25% față de prețul de listă curent al B.".

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., aceasta înțelegând să formuleze recurs împotriva sentinței instanței de fond, susținând, în esență, că nu poate fi învinovățită câtă vreme elementul central al schemei relației comerciale anticoncurențiale - S.C. B. S.A. - a fost exonerat de instanța de judecată de la plata amenzii aplicate, în opinia sa nemaifiind întrunită condiția principală pentru aplicarea art. 5 din Lege Concurenței, respectiv cea prin care sunt necesare minim două întreprinderi participante la o înțelegere anticoncurențială pe verticală.

Pentru a fi în prezența unei înțelegeri anticoncurențiale în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv: a) există cel puțin două întreprinderi participante; b) există o înțelegere între întreprinderi; c) înțelegerea are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

În cadrul deciziei contestate în cauză, Consiliul Concurenței a analizat aceste condiții, concluzionând că prima condiție pentru aplicarea art. 5 alin. (1) din lege, este îndeplinită, întrucât în înțelesul legii și al jurisprudenței naționale și europene, există cel puțin două întreprinderi participante și anume B. pe de o parte și S.C. A. pe de altă parte.

Recurenta-reclamantă susține că ulterior acestui moment condiția existenței a cel puțin două întreprinderi participante, nu a mai fost îndeplinită, aceasta întrucât distribuitorul S.C. B. S.A., cu care a încheiat convenția ce conține elemente anticoncurențiale, a fost exonerat de la plata amenzii ce i-a fost aplicată prin aceeași decizie a Consiliului Concurenței, astfel încât, această societate nu se mai face culpabilă de încălcarea legii concurenței.

Acest raționament al recurentei este complet eronat, în primul rând pentru că analiza îndeplinirii condițiilor anterior enunțate se face la momentul aplicării sancțiunii pentru fapta anticoncurențială, iar nu ulterior aplicării acesteia și în al doilea rând pentru că prima condiție de aplicare a dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 este foarte clară și nu leagă îndeplinirea sa de alte elemente precum vinovăția sau sancționarea, așa cum încearcă recurenta să inducă ideea.

Susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate cu atât mai mult cu cât exonerarea de la plata unei amenzii aplicate pentru săvârșirea unei fapte anticoncurențiale nu echivalează automat cu o lipsă a faptei sau a vinovăției.

Instanța de fond a analizat decizia de sancționare emisă de Consiliul Concurenței și a concluzionat corect că în cauză a existat o înțelegere anticoncurențială în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și că decizia contestă este legal emisă.

Faptul că prin sentința nr. 2786/2016, pronunțată într-un alt dosar, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de S.C. B. S.A. și a exonerat această parte de plata amenzii aplicate prin aceeași decizie ca cea contestată în speță nu prezintă nici un fel de relevanță, întrucât în cauza de față este analizată legalitatea deciziei cu privire la fapta societății S.C. A. S.R.L..

De altfel, prin decizia nr. 5672/2021 a Înaltei Curți de Casați și Justiție a fost admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 2786 din data de 28 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost casată această sentință și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speță.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 11 din 10 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.