ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.05.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19939/06.05.2019 și, pe fond, admiterea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON și 11.263,41 euro, ca urmare a declanșării procedurii de faliment a B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 673 din 25.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 673 din 25.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea recursului arată că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat plata sumei de 15.575.484,79 RON și 11.263,41 euro, reprezentând despăgubirea achitată de către recurentă asiguraților săi CASCO în 2.726 dosare de daună, având în vedere deschiderea procedurii de faliment a B. S.A., asigurător de răspundere civilă obligatorie a autovehiculelor conduse de persoanele vinovate de producerea accidentului, iar prin Decizia nr. 19939/06.05.2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, pe motiv că anterior i s-a aprobat la plată și plătit pentru alte cereri de plată suma de 450.000 RON reprezentând limita maximă prevăzută de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Consideră că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nu i se poate aplica regimul juridic al unui singur creditor de asigurare. Mai mult, arată că prin decizia emisă de FGA nu a fost negat dreptul său de plată a despăgubirii, acesta fiindu-i recunoscut inclusiv prin plățile anterioare efectuate; că, în analizarea noțiunii de "contract de asigurare", trebuie avut în vedere izvorul primar al despăgubirii, respectiv contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (RCA), și nu contractul de asigurare facultativă (CASCO).

Apreciază că nu pot fi reținute considerentele Deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr. XXIII/19.03.2017, având în vedere specificitatea materiei, în care dreptul de despăgubire are aceeași configurație juridică cu a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul intrat în faliment.

Susține că, în fapt, calitatea de unic creditor în procedura insolvenței nu poate atrage și pe aceea de unic creditor de asigurare în raporturile cu FGA, fiind vorba de legislații diferite, iar calitatea sa de unic creditor de asigurare în procedura falimentului nu poate fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă mai arată că, studiind Lista potențialilor creditori de asigurări, se observă că aceiași potențiali creditori figurează la mai multe poziții corespunzătoare unor polițe de asigurare și implicit la dosare de daună diferite, ceea ce conduce la concluzia că noțiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare.

Mai susține că distincția dintre creditor și creanță de asigurare nu este de natură a considera recurenta ca fiind un singur creditor de asigurare. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat dispozițiile art. 3 lit. h) din Legea 503/2004 și ale art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, susținând că definirea distinctă a creanțelor de asigurare și a creditorilor de asigurare are aptitudinea de a considera societățile de asigurare drept unic creditor de asigurare. Recurenta critică această opinie, apreciind că aceste prevederi indică păstrarea individualității fiecărui raport juridic, independent de apariția sau nu a subrogației legale, iar motivul pentru care aceste două noțiuni sunt definite distinct, ține de tehnica legislativă și de intenția legiuitorului de a arăta cu exactitate care sunt categoriile de creditori și creanțele de asigurare. În plus, din interpretarea acestor dispoziții consideră că atât creanțele de asigurare, cât și creditorul de asigurare, au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvor primar al despăgubirii.

Referitor la subrogația legală, arată că acesta nu derogă de la efectele subrogației din dreptul comun, instituite de art. 2210 C. civ., întrucât efectele subrogației legale a asigurătorului nu sunt afectate nici de dispozițiile C. civ., și nici de cele ale legislației speciale în materie, așa încât susținerile potrivit cărora subrogația asigurătorului ar fi o subrogație cu regim special sunt neîntemeiate.

În același sens, arată că: subrogația legală este o modalitate de transmitere a creanțelor și nu de transformare a acestora; natura juridica a subrogației legale nu permite contopirea creanțelor rezultate din subrogație în patrimoniul solvens-ului, iar subrogarea în drepturile creditorilor plătiți conferă solvens-ului toate drepturile și garanțiile creanței.

Consideră că interpretarea dată de FGA dispozițiilor legale invocate este nejustificat de restrictivă și că, în condițiile în care a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la protecție, ca urmare a insolvenței B. S.A., inclusiv pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate prin fapte ilicite, nu poate exista nicio rațiune pentru ca tratamentul să fie distinct față de cel acordat persoanelor prejudiciate direct, în măsura în care aceștia s-au adresat Fondului.

Susține că modalitatea în care înțelege Fondul de Garantare a Asiguraților să interpreteze prevederile Legii nr. 213/2015 contravine rațiunii de a existență a instituției și contrazice principiile fundamentale de funcționare a acesteia, sens în care invocă dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care și asigurătorii au nevoie de protecția unei instituții create tocmai cu acest scop.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esență, consideră că prima instanță a dat o dezlegare corectă litigiului de față, în condițiile în care societatea de asigurare este un unic creditor de asigurare pentru toate creanțele pe care le gestionează, câtă vreme și în procedura de faliment a B. S.A. are tot calitatea de unic creditor de asigurare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19939/06.05.2019 și, pe fond, admiterea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON și 11.263,41 euro, ca urmare a declanșării procedurii de faliment a B. S.A..

Prin Decizia nr. 19939/06.05.2019, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată a despăgubirilor, formulată de către reclamantă, pentru motivul că anterior emiterii actului administrativ a achitat din disponibilitățile FGA suma de 450.000 RON, ce reprezintă limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., validând argumentele Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la plafonul de despăgubire din disponibilitățile FGA.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este eronată și că sunt nefondate criticile intimatului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greșită, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

În ceea ce privește susținerea reprezentantei intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de la termenul din 3.02.2022, în sensul că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, vizează doar regresele asigurătorilor întemeiate pe polițe facultative CASCO, Înalta Curte constată că respectiva decizie vizează ambele tipuri de polite, relevante fiind în acest sens următoarele paragrafe:

"125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conținutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, și nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă și clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor. (...)

Ca atare, văzând dispozițiile legale aplicabile și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite acțiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată și va obliga pârâtul să reanalizeze cererile de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul nr. 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON și 11.263,41 euro.

În mod practic și evident, nu pot fi analizate și admise cererile de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererile de plată pe fond, ci s-a limitat să constate că recurentei-reclamante i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450000 RON, suma maximă, în opinia sa, prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererile de plată formulate de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unor astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a pârâtului la reanalizarea cererilor cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 673 din 25.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de A. S.A., va anula Decizia nr. 19939/06.05.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților. Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul nr. 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON și 11.263,41 euro. Respinge în rest acțiunea. Obligă intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru din fond și recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 673 din 25.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de A. S.A.

Anulează Decizia nr. 19939/06.05.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul nr. 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON și 11.263,41 euro.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru din fond și recurs.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 februarie 2022.