ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4811/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.08.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei FGA nr. 23967/24.07.2020; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 748,91 RON reprezentând penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligării intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală.

Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentința recurată este parțial nemotivată, dat fiind faptul că a criticat Decizia FGA nr. 23967/24.07.2020 prin raportare și la faptul că potrivit art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conținut este reglementat exclusiv prin lege, iar prevederile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ce reglementează obligația de plată a penalităților de întârziere, fac parte din conținutul Poliței de asigurare RCA x emisă de B. S.A., cu valabilitate de la data de 14.11.2013 la 13.05.2014.

Consideră că, întrucât sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA, penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare.

Mai arată că penalitățile de întârziere sunt reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, sunt generate și însoțesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA și, făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, preiau natura juridică a creanței pe care o însoțesc, fiind tot creanțe de asigurare.

Susține că instanța nu a tratat aceste motive de nelegalitate invocate prin contestație și nu a arătat motivele pentru care a decis să le înlăture, așa încât simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestație, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție și CEDO.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată că Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează în cuprinsul Titlului III - Contractul de asigurare, conținutul contractului de asigurare RCA și obligațiile ce incumbă părților în baza acestui contract; că dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Normă, iar nu în polița RCA emisă de asigurător, atunci penalitățile de întârziere reglementate prin art. 37 din același Titlu III - Contractul de asigurare, al aceleiași Norme, izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA; că potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurare toate acele creanțe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanțe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanțe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

Consideră că nu se poate reține argumentul că penalitățile sunt sancțiuni aplicate asigurătorului și că din acest motiv nu ar avea acoperire în contractul de asigurare, întrucât este de esența oricărei penalități să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părțile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca ele nu își au sursa în contract.

De asemenea, apreciază că trimiterea făcută la prevederile art. 1535 C. civ. pornește de la o premisă greșită, deoarece acest articol reglementează o penalitate aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părți nu reglementează el însuși o astfel de penalitate, așa încât penalitatea prevăzută la art. 1535 C. civ. poate fi privită ca fiind exterioară contractului, or, în speță, penalitățile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA.

Precizează că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, instanța de fond nesocotind faptul că, fiind vorba de accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc.

Referitor la temeinicia pretențiilor privind obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere în cuantum de 748,91 RON, solicită a se face aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și să se rețină că acestea reprezintă la rândul lor creanțe de asigurare.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

În esență, susține că prima instanță a reținut în mod corect că penalitățile de întârziere nu intră în categoria creanțelor de asigurare și că interpretarea recurentei-reclamante, conform căreia se impunea acordarea acestora, întrucât își au sursa în contractul de asigurare, este forțată, în condițiile în care aceste penalități își au sursa în neexecutarea contractului, deci în materia răspunderii contractuale, or, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este parte contractantă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei FGA nr. 23967/24.07.2020; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 748,91 RON reprezentând penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/07.07.2020, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea unei despăgubiri în cuantum de 5.400,50 RON, în baza sentinței civile nr. 2373/2017, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2008/21.05.2020, precum și acordarea sumei de 748,91 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Prin acțiunea introductivă înregistrată în prezentul dosar, reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei FGA nr. 23967/24.07.2020 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 748,91 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin decizia nr. 23967/24.07.2020, emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost respinsă cererea de plată formulată de către recurenta-reclamantă.

Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 5082/27.03.2017 23967/24.07.2020 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din această perspectivă recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată este parțial nemotivată, dat fiind faptul că a criticat Decizia FGA nr. 23967/24.07.2020 prin raportare și la faptul că potrivit art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conținut este reglementat exclusiv prin lege, iar prevederile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ce reglementează obligația de plată a penalităților de întârziere, fac parte din conținutul Poliței de asigurare RCA x emisă de B. S.A., cu valabilitate de la data de 14.11.2013 la 13.05.2014.

De asemenea, a susținut că penalitățile de întârziere trebuie considerate creanțe de asigurare în baza principiului accesorium sequitur principale, întrucât, în opinia sa, acestea preiau natura juridică a creanței pe care o însoțesc, iar instanța nu a tratat aceste motive de nelegalitate.

Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere a cererii de chemare în judecată.

În susținerea acestui motiv de casare recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, sentința recurată satisface exigențele instituite de acest text de lege, iar nemulțumirea exprimată de recurentă cu privire la soluția dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei."

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în jurisprudența consolidată a instanței supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, în condițiile în care potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, penalitățile de întârziere nu sunt incluse în noțiunea de creanță de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare și sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalitățile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiași contract.

De asemenea, nici faptul că în speță contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conținut este reglementat prin lege nu este în măsură să conducă la concluzia că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare și nu schimbă natura delictuală a acestora.

Aceasta este rațiunea pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate fi obligat la plata penalităților de întârziere.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut în mod corect că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de garantare a asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în condițiile în care Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător, ci obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat.

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite."

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru eventualul comportament culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

În ceea ce privește susținerea că penalitățile preiau natura juridică a creanței pe care o însoțesc, prin aplicarea principiului "accesoriun sequitur principale", instanța de recurs constată că dispozițiile legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurare trebuie interpretate restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 20 octombrie 2022.