ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5951/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 693 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 693 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, în rejudecare, anularea în parte de a Deciziei nr. 24833/27.10.2020 și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 13.053 RON, reprezentând despăgubiri datorate ca urmare a falimentului asiguratorului B. S.A., precum și a dobânzii legale datorate.

În dezvoltarea motivelor de casare a arătat că în privința determinării legii aplicabile acțiunii în regres este incidentă Hotărârea CJUE din data de 21.01.2016, prin intermediul căreia dispozițiile comunitare prevăzute de Regulamentele Roma I și Roma II . . . . . . . . . . .trebuie interpretate în sensul că legea aplicabilă unei acțiuni în regres formulate de asigurătorul unui vehicul de tractare care a despăgubit victimele unui accident cauzat de conducătorul acelui vehicul împotriva asigurătorului remorcii tractate la momentul respectivului accident este determinată potrivit articolului 7 din Regulamentul nr. 593/2008 dacă normele privind răspunderea delictuală aplicabile acestui accident în conformitate cu articolul 4 și următoarele din Regulamentul nr. 864/2007 prevăd o repartizare a obligației de reparare a prejudiciului.

Așadar, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, CJUE nu a stabilit legea germană ca fiind aplicabilă raportului dintre asigurători, ci faptul că pentru identificarea legii aplicabile acțiunii în regres exercitate de asigurătorul vehiculului de tractare împotriva asigurătorului remorcii, este necesară analiza în două etape.

În opinia sa, se impune determinarea legii aplicabile faptului ilicit pentru identificarea posibilității de partajare a răspunderii, deci a condițiilor de regres, iar numai în caz afirmativ, se poate trece la determinarea legii aplicabile contractului de asigurare încheiat între asigurătorul vehiculului de tractare și persoana asigurată pentru a stabili dacă și în ce măsură respectivul asigurător poote să exercite, prin subroggre, drepturile victimei împotriva asigurătorului remorcii.

Or, conform art. 4 din Regulamentul Roma II, legea aplicabilă accidentului, deci faptului ilicit, este legea țării în care s-a produs prejudiciul, această lege urmând a reglementa aspectele legate de persoanele responsabile, întinderea răspunderii, despăgubirile ce pot fi solicitate, cuantumul acestora, precum și posibilitatea de partajare a răspunderii, astfel cum reiese din art. 15 din Regulamentul Roma II. Legea locului accidentului (legea germană), guvernează exclusiv relația dintre victimă și persoanele responsabile (deținătorul remorcii, respectiv, deținătorul sau conducătorul capului tractor), iar nu relația dintre victimă și asigurătorii persoanelor responsabile, ori relația dintre cei doi asigurători, cum nelegal a concluzionat instanța de fond.

Ulterior, în cazul în care se ajunge la concluzia că, potrivit legii locului unde s-a produs prejudiciul, răspunderea față de persoana prejudiciată este partajată între societățile de asigurare care au încheiat contractul de asigurare cu deținătorii celor două subansamble (vehicul de tractare și remorcă), se poate trece la etapa a II-a.

Așa cum s-a reținut în practica judiciară, un astfel de raționament este logic întrucât dacă legea aplicabilă răspunderii delictuale nu permite împărțirea obligației de dezdăunare, ci impune ca doar unul din asigurători să suporte întregul prejudiciu, atunci nu s-ar mai pune problema regresului societății de asigurare care a plătit integral daunele către victimă de vreme ce aceasta era singura obligată la despăgubiri.

În cea de-a doua etapă, astfel cum reiese din paragrafele 60 și 62 ale Hotărârii CJUE, se determină legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat între asigurătorul RCA al vehiculului de tractare și persoana asigurată (responsabilă de accident) prin raportare la art. 7 din Regulamentul Roma I, iar dacă această lege permite o subrogare a asigurătorului vehiculului de tractare în drepturile victimei împotriva asigurătorului remorcii, atunci acțiunea în regres poate fi formulată.

Cu alte cuvinte, CJUE a stabilit că răspunderea asigurătorului capului tractor sau a asigurătorului remorcii va putea fi angajată doar dacă în temeiul contractului de asigurare sau legii aplicabile aceștia erau obligați efectiv să despăgubească victima.

Cu toate acestea, Curtea de Apel București a considerat în mod nelegal că decizia CJUE evidențiază faptul că izvorul primar al obligațiilor de despăgubire este unul delictual, stabilind că reclamanta este ținută să suporte 50% din prejudiciu conform legii germane, chiar dacă în privința regresului instanța de fond a reținut că acesta este guvernat de legea română.

Sub acest aspect, deși este real că accidentul de circulație și creanțele datorate potrivit polițelor de asigurare sunt evenimentele care generează obligația de plată, aceste elemente nu determină și legea aplicabilă raportului dintre asigurători.

Mai mult, contrar celor reținute de instanța de fond, răspunderea delictuală solidară a persoanelor responsabile (răspundere guvernată de legea locului accidentului) nu se transferă automat către asigurătorii acestor persoane, asigurătorii răspunzând potrivit legii aplicabile contractului, iar nu potrivit legii locului prejudiciului.

Având în vedere prevederile art. 7 alin. (2) din Regulamentul Roma I, legea aplicabilă unui contract de asigurare, este fie legea aleasă de părți, fie legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul.

Ținând cont de aceste principii, reguli și considerente expuse de CJUE în cauzele reunite C-359/14 și C-475/14 rezultă caracterul nelegal al Hotărârii recurate, astfel. Legea aplicabilă faptei ilicite săvârșite la data de 04.08.2016 este legea germană, având în vedere că prejudiciul s-a produs pe teritoriul Germaniei. Legea civilă a acestei țări instituie o răspundere solidară a asigurătorului autovehiculului și al remorcii. În acest context, în cadrul primei etape, se constată că este îndeplinită condiția pozitivă ce se desprinde din dispozitivul Hotărârii CJUE din 21.01.2016 (para. 61). În cadrul celei de-a doua etape, în ceea ce privește legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat de B. S.A. - societate în insolvență (în calitate de asigurător al vehiculului), devine incident cel de-al doilea criteriu indicat în art. 7 par. 2 din Roma I, respectiv țara în care își are reședința obișnuită asigurătorul.

Recurenta-reclamantă a susținut că legea aplicabilă contractului de asigurare este legea română, întrucât ambele polițe RCA au fost emise pe teritoriul României, de asigurători care își au reședința obișnuită în România. Ceea ce trebuie examinat este dacă legea română permite acțiunea în regres și condițiile în care poate aceasta să aibă loc. Or, la data producerii accidentului (16.03.2017), actul normativ care reglementa conținutul și efectele contractelor RCA era Norma ASF 24/2014, iar conform art. 33 alin. (2) și (3) din acest act normativ, dacă accidentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este atașată vehiculului tractor, răspunderea aparține exclusiv vehiculului tractor.

Făcând referire la cauzele conexate C-359/14 și C-475/14, a arătat că raportul desfășurat între asigurătorul capului tractor și cel al remorcii este de natură contractuală, iar conform dispozițiilor naționale aplicabile în prezenta cauză, asigurătorul capului tractor se poate prevala de partajarea răspunderii cu asigurătorul remorcii, numai dacă erau îndeplinite două condiții, și anume prejudiciul să fi fost cauzat și de o defecțiune tehnică a remorcii, iar conducătorul auto să nu fi fost în măsură să îsi dea seama de existența acestei defecțiuni.

În alte cuvinte, recurenta-reclamantă, în calitate de asigurător al remorcii, a considerat că beneficiază de un caz de exonerare de răspundere, în condițiile în care intimata FGA nu a făcut dovada că incidentul rutier s-a produs ca urmare a defecțiunii remorcii, unicul răspunzător pentru acoperirea prejudiciului fiind asigurătorul capului tractor, respectiv B. S.A. - societate în însolvență.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatului la plata dobânzii legale penalizatoare, pentru depășirea termenului de soluționare a cererii de plată, până la data achitării integrale a despăgubirii solicitate.

Cum prevederile Legii nr. 213/2015 nu reglementează un termen special în cadrul căruia urmează a fi soluționate cererile de plată adresate Fondului, devin incidente prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, referitoare la nesoluționarea în termenul legal de 30 de zile a unei cereri.

Or, având în vedere că intimatul FGA nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.01.2019 în termenul de 30 de zile care s-a împlinit la data de 17.02.2019, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea acesteia la plata dobânzii legale penalizatoare, prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Cu referire la situația de fapt care a generat litigiul dintre părți, Înalta Curte reține că în urma accidentului rutier produs pe teritoriul Germaniei la data de 04.08.2016 au rezultat pagube materiale la autovehiculul tractor cu numărul de înmatriculare x (asigurat RCA la B. S.A. - societate în faliment) și la remorca acestuia cu numărul de înmatriculare x (asigurat RCA la A. S.A. - reclamanta din speță).

Cererea de despăgubire a fost gestionată de Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (BAAR) și Biroul Național din Germania, reclamanta fiind desemnată ca societate de asigurare, pe socoteala căreia să fie derulată procedura de lichidare a daunei produse. Aceasta a achitat despăgubiri în sumă de 26.105,49 RON și, ulterior, ca urmare a falimentului B. S.A., s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată reprezentând indemnizația de asigurări achitată, precum și a penalităților de întârziere.

Prin Decizia nr. 24833/27.10.2020 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților s-a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 13.053 de RON. Totodată, s-a respins cererea de plată pentru suma de 13.053 de RON, motivat de faptul că răspunderea B. S.A., aflată în faliment, este angajată în proporție de 50% conform legislației din Germania - Decizia Curții Federale nr. IV ZR279/08 din 27.10.2010, prin care s-a stabilit că asiguratorul capului tractor răspunde în procent egal cu asigurătorul remorcii.

Reclamanta A. S.A. a investit instanța de contencios administrativ solicitând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24833/27.10.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 13.053,00 RON reprezentând despăgubiri datorate ca urmare a falimentului B. S.A., precum și a dobânzii legale datorate.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății ca neîntemeiată, reținând legalitatea deciziei contestate. În esență, a constatat că delictul generator de prejudicii s-a produs în Germania, iar potrivit legii germane, dacă există asigurare separată pentru tractor și remorcă, atunci cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procent de 50% fiecare pentru paguba produsă. Așadar, reclamanta nu se poate subroga decât cu respectarea limitelor de răspundere stabilite de legea germană, deci pentru 50% din creanța achitată pentru B. S.A..

Reclamanta a invocat motivul de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este contrară dispozițiilor art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Regulamentul Roma II) și art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Regulamentul Roma I), precum și a prevederilor art. 33 alin. (2) și alin. (3) din Norma ASF nr. 24/2014.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă nefiind fondate.

De menționat este faptul că părțile nu au opinii contrare în privința legii aplicabile faptului ilicit, însăși reclamanta admițând că se aplică legea țării în care s-a produs prejudiciul, conform art. 4 din Regulamentul Roma II, fiind vorba, așadar, despre o obligație necontractuală, iar potrivit articolului 15 literele (a) și (b) din același regulament, această lege va determina condițiile și întinderea răspunderii, precum și cauzele de partajare a acestei răspunderi.

Potrivit legii germane stabilită prin Decizia Curții Federale nr. IV ZR279/08 din 27.10.2010, dacă există asigurare separată pentru autovehiculul tractor și remorcă, cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procente egale, așa cum este și cazul în prezenta speță.

În cauză, chestiunea supusă analizei instanței vizează legea sau legile aplicabile în cadrul unei acțiuni în regres formulate de asigurătorul remorcii (recurenta-reclamantă A. S.A. care a despăgubit victima unui accident cauzat de autovehiculul tractor) împotriva asigurătorului autovehiculului tractor (respectiv B. S.A., aflată în faliment).

În exercitarea acțiunii în regres, recurenta-reclamantă susține că legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat de B. S.A. - societate în insolvență, este legea română potrivit art. 7 alin. (2) din Regulamentul Roma I, potrivit căruia:

"Contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul articolului 5 litera (d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viață, sunt reglementate de legea aleasă de părți în conformitate cu articolul 3 din prezentul regulament.

În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, contractele de asigurare sunt reglementate de legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul. Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei alte țări."

Cu alte cuvinte, deși recurenta-reclamantă a plătit pentru B. S.A. (în faliment) doar 50% din creanța totală, prin acțiunea în regres formulată, pretinde de la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plata întregii sume, inclusiv restul de 50% din creanță, la care ea însăși a fost obligată potrivit legii germane.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține raționamentul recurentei-reclamante care urmărește, în cadrul acțiunii în regres, să repună în discuție izvorul primar al obligațiilor de despăgubire care este unul delictual.

Condițiile și întinderea răspunderii, precum și cauzele de partajare a acestei răspunderi au fost deja tranșate potrivit legii germane, fiind lipsit de justețe să se revină asupra lor și, așa cum susține recurenta-reclamantă, să se aplice legea română cu privire la contractul de asigurare încheiat de B. S.A. - aflată în faliment, respectiv art. 33 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 24/2014, potrivit căreia dacă accidentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este atașată vehicului tractor, răspunderea aparține exclusiv vehicului tractor (în speță, societății B. S.A. aflată în faliment).

Chiar dacă legea română permite acțiunea în regres, aceasta poate avea loc în anumite condiții. Subrogația reprezintă un mod de transmisiune a obligației, astfel cum aceasta se regăsea în patrimoniul creditorului inițial, iar regresul nu poate produce efecte asupra cuantumului obligației civile. Or, în speță, recurenta-reclamantă a plătit pentru B. S.A., aflată în faliment, 50% din creanță, doar în aceste limite a dobândit creanța prin subrogație.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a fi incidente textele de lege indicate de recurenta-reclamantă, respectiv art. 33 alin. (1) și (2) din Norma ASF 24/2014 și, implicit, pentru a putea fi obligat FGA și la plata creanței datorată de către recurenta-reclamantă. Pentru suma respinsă de la plată de către FGA, recurenta-reclamantă a răspuns potrivit obligației sale și nu în locul societății aflate în faliment.

În concluzie, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că nu s-au încălcat dispozițiile comunitare aplicabile speței, astfel cum au fost interpretate prin hotărârea CJUE din data de 21.01.2016 în cauzele conexe C359/14 și C-475/14.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24833/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, iar argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond care a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente, raportat la situația de fapt reținută în cauză.

În consecință, nu se mai impune analiza cererii recurentei-reclamante întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, privind obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata daunelor materiale suferite, respectiv a dobânzii legale.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 693 din 27 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.