ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4116/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în tot a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 27.367,05 RON, compusă din 16.328,79 RON contravaloarea despăgubirii achitate și 11.038,26 de RON penalități de întârziere, precum și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1965 din 16 decembrie 2021, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței civile nr. 1965 din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta A. S.A., invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a formulat următoarele critici:

Instanța de fond a soluționat cauza, stabilind faptul că reclamanta A. nu a respectat termenul de decădere de 90 de zile

de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., în pofida faptului că această chestiune nu a fost pusă în discuția părților cu ocazia desfășurării procedurii în fața primei instanțe.

Se susține de către recurentă că soluționarea cauzei în maniera în care prima instanță a înțeles să o facă - analizând chestiuni care țin de intervenirea sancțiunii decăderii (data la care a început să curgă termenul de 90 de zile, data la care a intervenit falimentul B. S.A., data introducerii cererii de plată) - echivalează cu o încălcare inadmisibilă a principiului contradictorialității.

Instanța a pronunțat o hotărâre raportându-se la o chestiune pe care părțile nu doar că nu au avut-o în vedere, ci pe care acestea nici măcar nu au putut-o intui, câtă vreme niciuna dintre ele nu a ridicat această problemă - nici pârâtul - pentru că, sancțiunea decăderii nu este aplicabilă, instanța încurcând în speță datele avute în vedere pentru calculul termenului.

Recurenta arată că această modalitate de soluționare a cauzei nu echivalează doar cu încălcarea principiului contradictorialității, ci inclusiv cu încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a faptului că reclamanta A. nu si-a putut exprima nicio poziție cu privire la sancțiunea decăderii, după cum nu a putut oferi instanței explicații care să permită lămurirea situației.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a arătata următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că circumscrisă acestui motiv de recurs este critica cu privire la nemotivarea vădită a hotărârii recurate în ceea ce privește chestiunea prescripției dreptului material la acțiune al A..

Concret, instanța a înțeles să soluționeze cauza exclusiv prin raportare la sancțiunea decăderii, intervenită ca urmare a unei pretinse neintroduceri a cererii de plată în termenul de 90 de zile, ignorând pur și simplu chestiunea centrală a litigiului dintre părți: prescripția.

Deși Decizia FGA a fost contestată pentru respingerea eronată a cererii de plată ca urmare a intervenirii prescripției și deși ambele părți au formulat argumente și concluzii orale referitoare la prescripție, instanța de fond nu a analizat sub nicio formă susținerile și apărările A./FGA, limitându-se la expunerea motivelor pentru care în speță a intervenit decăderea - chestiune complet străină de cele supuse dezbaterii părților.

În mod evident, câtă vreme prima instanță nu a avut sub nicio formă în vedere susținerile referitoare la prescripție, aceasta nici nu a putut să își îndeplinească obligația de motivare a hotărârii prin analizarea și oferirea unui răspuns argumentelor părților referitoare la această chestiune.

Prin urmare, hotărârea recurată este în mod evident nemotivată sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al recurentei A. față de pârât, chestiune care a fost ignorată în mod absolut de către prima instanță, sens în care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta susține că hotărârea este nemotivată sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, cauza fiind soluționată exclusiv prin raportare la sancțiunea decăderii, fără a fi avută în vedere chestiunea centrală a speței, respectiv prescripția.

Față de cele susținute și dezvoltate în scris, formulează concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârii primei instanțe, prin raportare la argumentele expuse, din care rezultă încălcarea dispozițiilor cu caracter de principiu referitoare la principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

În ceea ce privește critica de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în esență, recurenta a susținut că soluția instanței de fond este pronunțată cu greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.

1.4. Apărările formulate în cauză

În susținerea poziției sale procesuale intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând hotărârea atacată, in raport de criticile formulate prin memoriul de recurs și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la verificarea susținerilor în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive, îl reprezintă anularea în tot a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 27.367,05 RON, compusă din 16.328,79 RON contravaloarea despăgubirii achitate și 11.038,26 de RON penalități de întârziere, precum și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu.

De asemenea, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.03.2016, pârâtul a emis Decizia nr. 25922/29.03.2021 prin care a respins în tot cererea formulată.

Pentru a dispune soluția respingerii cererii de plată, FGA a invocat 3 motive principale, respectiv: faptul că ar fi intervenit prescripția dreptului material la acțiune al A., faptul că în urma analizării modului de producere a accidentului, s-a concluzionat că vinovăția ar aparține în totalitate conducătorului auto x (asigurat CASC O al A.), sens în care nu este îndeplinită condiția de atragere a răspunderii asigurătorului RCA și faptul că penalitățile de întârziere nu ar fi creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015.

Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004.

Parte din criticile invocate de recurentă în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și pun în discuție vicii ale motivării sentinței atacate: lipsa motivării și motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de fond.

Parte din motive, ce pledează pentru interpretarea greșită a actului dedus judecății și aplicarea greșită a legii, tind la soluționarea cauzei direct în recurs, având ca finalitate admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. evocă, în realitate, trei probleme, susceptibile de încadrare în două motive de casare diferite, și anume motivarea străină de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv eroarea instanței de fond asupra obiectului cererii subsidiare, astfel cum a fost argumentată, și raționamentul greșit privind soluționarea petitelor acțiunii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Motivarea străină de natura cauzei, ca ipoteză de casare a sentinței atacate în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune că argumentele instanței de fond nu au legătură cu pricina dedusă judecății, de exemplu, în cazul în care instanța uzează de texte de lege care nu se referă la cauza juridică a cererii, privită ca motivare în fapt încadrabilă în dispozițiile legale invocate de reclamantă.

Or, aceasta este situația în speță, Curtea, în considerentele sentinței pronunțate neraportându-se la elemente ce țin de configurarea juridică a demersului reclamantei, a înțeles să soluționeze cauza exclusiv prin raportare la sancțiunea decăderii, intervenită ca urmare a unei pretinse neintroduceri a cererii de plată în termenul de 90 de zile, ignorând pur și simplu chestiunea centrală a litigiului dintre părți, respectiv prescripția dreptului la acțiune.

Înalta Curte constată că este fondată critica ce privește lipsa raționamentului propriu al instanței din hotărârea atacată, manifestat prin încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare de speță în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal, pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Respectarea acestei cerințe a fost privită și din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituția României și a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franței și Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noțiunea de proces echitabil cere ca o instanță care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției.

În cauza dedusă judecății, procedând la compararea argumentelor instanței de fond cu argumentele exprimate prin cererea de chemare în judecată ori prin apărările formulate de pârât, se constată că, în sentința atacată, acestea nu au fost trecute prin filtrul judecătorului, astfel că Înalta Curte reține că aceasta nu prezintă un raționament propriu, nefiind făcută o analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare in judecată.

Instanța trebuie să ofere o examinare clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar.

În raport de elementele conturate, Înalta Curte nu poate considera că instanța de fond a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei și a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală și serioasă a cererii sale de chemare in judecată.

Prin urmare, critica subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată și va conduce la casarea sentinței atacate în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., deoarece, așa cum s-a arătat și în precedent, o atare manieră de redactare a considerentelor fundamentează, în realitate, o sentință nemotivată a instanței de fond, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Văzând argumentele pentru care s-a admis acest motiv de casare, instanța constată că, în speță, devine inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs privind casarea sentinței atacate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte va admite recursul recurentei, va casa sentința atacată și va trimite cauza pentru o veritabilă analiză a fondului, la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1965 din 16 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 27 septembrie 2023.