ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4858/2021

Dosar nr. x/2017

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată inițial, la data de 09.12.2016, pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași-Activitatea de Inspecție Fiscală, în principal, anularea Deciziei de soluționare a contestației prealabile nr. 3834/28.10.2016, a Deciziei de impunere nr. x/18.03.2015, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.03.2015, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/18.03.2015 și a Fișei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/18.03.2015.

În secundar, a solicitat anularea Deciziei de soluționare a contestației prealabile nr. 3834/28.10.2016 și trimiterea cauzei către DGRFP Iași pentru soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/18.03.2015, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.03.2015, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/18.03.2015 și a Fișei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/18.03.2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 579 din 20 aprilie 2017, Tribunalul Iași a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.2. Soluția primei instanțe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 05.05.2017, sub nr. x/2017.

Prin precizările depuse la 28.08.2017, reclamanta a arătat că temeiul de drept al capătului principal de cerere este reprezentat de art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, art. 1 și urm. din Legea nr. 554/2004 și Decizia CCR nr. 617/06.05.2010.

Prin sentința civilă nr. 120 din 20 septembrie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

2.1 Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă S.C. A.-în insolvență a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

2.2. În argumentarea recursului, recurenta a arătat în esență următoarele:

În fapt, prin sentința pronunțată, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea formulată ca fiind nefondată, reținând in considerente faptul că, relevanța soluționării dosarului penal înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași cu nr. x/2015 este de natură a justifica, în condițiile art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, măsura suspendării contestației administrative.

Mai mult, instanța de fond nu a mai analizat și capătul principal de cerere, reținând că, în speța ar fi vorba exclusiv despre contestarea deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative. Astfel, la pagina 11 din sentința se reține ca anularea actelor administrativ fiscale ar fi fost solicitată de societate, doar ca efect al desființării deciziei de soluționare a contestației prelabile.

Aspecte referitoare la capătul subsidiar din cererea de chemare în judecată, capăt de cerere ce a fost analizat de instanța de fond prin sentința recurată.

Apreciază faptul că, atât intimata, cât și instanța de fond, au apreciat în mod eronat că, în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv faptul ca s-ar impune suspendarea soluționării cauzei pana la soluționarea definitivă a cauzei penale înregistrata cu nr. x/P/2015, deoarece condiția ceruta de textul de lege invocat nu este îndeplinita întrucât pretinsul caracter penal al asa-ziselor fapte săvârșite nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi data in contestația formulata.

Aspecte referitoare la capătul principal de cerere. Instanța de fond nu a mai analizat si aceasta solicitare, reținând fara temei ca societatea fi cerut anularea actelor administrative doar ca efect al desființării deciziei de soluționare a contestației prealabile.

Instanța face vorbire exclusiv despre capătul secundar de cerere, căci, într-adevăr, asa cum a inteles si intimata prin prezenta cauza, capătul principal de cerere viza chiar analiza pe fond a tuturor actelor administrative contestate îăn litigiul pendinteă

Consideră că, în speța nu a fost demonstrat caracterul fictiv al operațiunilor derulate, acestea din urma fiind apreciate greșit precum că, nu ar avea conținut economic reflectat în facturi. Astfel, se observă clar ca singurul argument ce stă la baza înlăturării dreptului de deducere a T.V.A.-ului și de emitere a deciziei de impunere, precum si a celorlalte acte fiscale în cauza, a fost cel referitor la neregulile privind înregistrările contabile si fiscale efectuate de furnizorii societății noastre, argument care, este neîntemeiat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență următoarele:

Soluția primei instanțe a fost pronunțată cu analiza judicioasa a susținerilor părtilor, a dispozițiilor legale incidente în cauză, hotărârea fiind motivată prin raportare la probele administrate în cauza, astfel încât recursul este neîntemeiat.

Având in vedere faptul ca, in speța, se supune problema stabilirii legalității si realității operațiunilor înregistrate de reclamanta în contabilitate, respectiv a suspiciunii de înregistrare a unor operațiuni fictive, a evidențierii unor cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, prin raportare la conținutul infracțiunii de evaziune fiscală reglementată prin art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (4)-(6), din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, apreciază că, soluționarea dosarului penal prezintă o relevanță evidentă, de natură a justifica măsura suspendării soluționării contestației administrative.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 C. proc. civ. .

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea reține că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susținerilor recurentei, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele intimatelor, cât și pe cele ale recurentei reclamante, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința și încheierea recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței atacate, de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, soluția recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinței sub acest aspect.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte a reținut că sunt întemeiate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, în următoarele limite:

Potrivit art. 214 alin. (1) lit a din O.G. nr. 92/2003:

"Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrative".

Raportat la dispozițiile legale mai sus arătate, instanța de fond, în mod eronat a apreciat că, în cauză ar fi incident acest text de lege.

Astfel, Înalta Curte constată că, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, și prin urmare, nu se impune suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei penale înregistrate cu nr. x/P/2015.

În primul rând, nu este îndeplinită condiția cerută de textul de lege invocat, referitoare la pretinsul caracter penal al asa-ziselor fapte săvârșite, întrucât aceasta nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi data în contestația formulată.

Astfel, pe baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.10.2014, a Deciziei de impunere nr. x/21.10.2014, Procesul-verbal nr. x/11.02.2015 încheiat de inspectorii D.G.A.F. - Direcția Regionala nr. 1 Suceava, a fost sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în legătură cu pretinsa săvârșire de către numita B. a infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) si art. 8 alin. (4)-(6) din Legea nr. 241/2005.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, actele în baza cărora s-a făcut sesizarea penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași sunt cu totul alte acte decât cele ce fac obiectul prezentei cauze. Totodată, se constată că, emitentul actelor în baza cărora s-a făcut sesizarea penală este Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regionala nr. 1 Suceava, și nu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Înalta Curte observă că, sesizarea s-a făcut în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.10.2014, Deciziei de impunere nr. x/21.10.2014, Procesului-verbal nr. x/11.02.2015 încheiate de inspectorii D.G.A.F. -Direcția Regională nr. 1 Suceava, deși recurenta reclamantă a atacat prin contestația sa, următoarele acte fiscale: Decizia de impunere nr. x din data de 18.03.2015, Raportul de inspecție fiscală nr. x din data de 18.03.2015, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din 18.03.2015 și Fișa privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. x din 18.03.2015.

Actele emise în baza verificărilor D.G.A.F.-Directia Regionala nr. 1 Suceava au făcut obiectul dosarului înregistrat cu nr. x/2015.

Din analiza motivării deciziei nr. 3834/2016, a cărei anulare se cere în prezenta cauză, reiese că, sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a fost formală, generică, fără indicarea unor minime elemente de fapt sau drept.

Prin dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, legiuitorul a impus cerința ca organul fiscal să indice infracțiunea a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă și să arate și indiciile, care au stat la baza acestei sesizări.

Decizia nr. 3834/28.10.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași face referiri generice la "operațiuni pentru care se ridică problema legalității, cu consecința diminuării impozitelor si taxelor datorate statului", fără a preciza clar ce operațiuni, elemente, acte sau fapte juridice are în vedere.

Din interpretarea teleologică a art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, reiese că, măsura suspendării este o măsura excepțională și pe durată nedeterminată, astfel că, acest tip de suspendare trebuie să respecte strict condițiile legale.

Înalta Curte constată că, acest text legal vizează o situație de excepție, astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 56/2013 a Curții Constituționale.

În raport de considerentele învederate anterior, rezultă că, organul fiscal nu poate suspenda procedura contestației administrative atunci când are simple bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa unor elemente concrete, ce pot fi vizibile unei instanțe de judecată. Organul fiscal nu poate impune astfel Parchetelor un control formal- generic al legalității penale a operațiunilor desfășurate de un contestator, prin referiri generale la operațiuni ce par suspecte.

Organul fiscal trebuie să indice măcar o infracțiune sau elementele constitutive ale acesteia, precum și legătura de cauzalitate dintre aspectele de fapt de natura fiscală, care conduc la presupunerea rezonabilă că, ar fi implicate și elemente de drept penal în sfera celor fiscale.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta reclamantă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, doar în ceea ce privește soluționarea capătului subsidiar din cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește capetele de cerere vizând anularea Deciziei de impunere nr. x din data de 18.03.2015, a Raportului de inspecție fiscala nr. x din data de 18.03.2015, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din 18.03.2015 și a Fișei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. x din 18.03.2015, Înalta Curte apreciază că, se impune a fi respinse, întrucât instanța de fond nu poate intra în cercetarea fondului inspecției fiscale, așa cum, în mod greșit, susține recurenta.

Astfel, în speță, se impune reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației, astfel încât, organul fiscal să pronunțe o soluție cu privire la fondul contestației.

Instanța de judecată nu poate pronunța în mod direct anularea actelor de inspecție fiscale, în lipsa unei decizii de soluționare a organului fiscal, întrucât o astfel de soluție ar echivala cu eludarea unei etape procedurale în soluționarea contestației.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul.

Va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei.

Va anula Decizia nr. 3834/28.10.2016 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași de suspendare a soluționării contestației reclamantei și va obliga pârâta la soluționarea pe fond a contestației reclamantei.

Va respinge în rest acțiunea reclamantei, în ceea ce privește anularea Deciziei de impunere nr. x din data de 18.03.2015, a Raportului de inspecție fiscala nr. x din data de 18.03.2015, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din 18.03.2015 și a Fișei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. x din 18.03.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A.-în insolvență prin lichidator judiciar C. împotriva sentinței nr. 120 din 20 septembrie 2017 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite în parte acțiunea reclamantei.

Anulează Decizia nr. 3834/28.10.2016 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași de suspendare a soluționării contestației reclamantei și obligă pârâta la soluționarea pe fond a contestației reclamantei.

Respinge în rest acțiunea reclamantei, în ceea ce privește anularea Deciziei de impunere nr. x din data de 18.03.2015, a Raportului de inspecție fiscala nr. x din data de 18.03.2015, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din 18.03.2015 și a Fișei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. x din 18.03.2015.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.