ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2255/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2255/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1934 din 19 aprilie

2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a respins cererea formulată de

reclamanta P.R. Dej în contradictoriu cu pârâții SC A.C. SRL, Statul Român,

prin Consiliul Local Dej și C.B. SA, ca urmare a neîndeplinirii procedurii

concilierii directe, invocată de pârâta SC A.C. SRL.

A fost obligată

reclamanta să-i achite pârâtei SC A.C. SRL cheltuieli de judecată în cuantum de

24.868,62 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Analizând cu

prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 720

1

excepția

lipsei procedurii concilierii directe invocate de pârâta SC A.C. SRL, instanța

a reținut faptul că litigiul dedus judecății este un litigiu comercial, asupra

naturii pretențiilor deduse judecății pronunțându-se Curtea de Apel Cluj, prin

Decizia civilă nr. 79/A din 2 februarie 2011, ocazie cu care s-a admis apelul

declarat de pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Dej, și

SC A.C. SRL și s-a dispus anularea Sentinței civile nr. 796 din 9 decembrie

2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, și trimiterea cauzei spre rejudecare în

primă instanță Tribunalului Comercial Cluj.

Prin decizia

menționată, în cuprinsul considerentelor, Curtea a reținut că spațiul în

litigiu ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare din 11 octombrie

2006 încheiat între cele două pârâte care au formulat calea de atac este un

spațiu comercial și că raportat la dispozițiile art. 4 coroborate cu disp. art.

56 C. com. natura litigiului este comercială.

Asupra naturii

comerciale a litigiului s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 8700 din 16 decembrie 2011, în cadrul recursului declarat de

reclamanta P.R. Dej împotriva deciziei pronunțate în apel, recursul fiind

respins ca nefondat, cu consecința menținerii în întregime a hotărârii atacate.

În litigiile

comerciale evaluabile în bani, legiuitorul a stabilit în sarcina titularului

cererii de chemare în judecată, obligația de a urma procedura concilierii

prealabile anterior promovării cererii de chemare în instanță conform

dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

Neîndeplinirea

acestei obligații de către partea reclamantă are drept consecință respingerea

cererii ca prematur formulată sau inadmisibilă în condițiile în care partea

adversă înțelege să invoce neîndeplinirea obligației de către titularul

cererii, practica judiciară acceptând ambele soluții enunțate.

Textul reglementat de

dispozițiile invocate este instituit de legiuitor în cadrul procedurii speciale

de soluționare a litigiilor în materie comercială și ca atare este de strictă

interpretare și aplicare. În litigiile comerciale evaluabile în bani,

reclamantul nu poate să sesizeze instanța decât dacă face dovada concilierii cu

pârâtul sau dovada că de la data convocării în vederea concilierii au trecut 30

de zile, fără ca acesta să dea curs convocării.

Rezultatul convocării

se va consemna într-un înscris cu arătarea pretențiilor reciproce referitoare

la obiectul litigiului și a punctului de vedere al fiecărei părți (art. 720

1

alin. (4) C. proc. civ.).

Dispozițiile legale

invocate de pârâta SC A.C. SRL au un caracter imperativ, nedovedirea de către

reclamantă a înscrisului despre rezultatul concilierii impunând respingerea

cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. De altfel, reclamanta a

recunoscut faptul că nu a urmat procedura concilierii prealabile întrucât a

considerat litigiul dedus judecății ca fiind unul de natură civilă, căruia nu-i

erau aplicabile revederile art. 4 și 56 C. com. anterior abrogării lor dispuse

în baza prev. Legii nr. 71/2011.

Instanța a considerat

că prevederile privind efectuarea concilierii prealabile sunt obligatorii, în

schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare

a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate

de art. 720

1

începând cu alin. (2) și nu reprezintă condiții cerute

imperios de lege.

Invocând practica

recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (în cuprinsul Deciziei nr. 2034

din 25 mai 2011 pronunțată în recurs de secția comercială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție având ca obiect pretenții), precum și Decizia nr. 559 din 7

iunie 2007, publicată în M. Of. nr. 558/15.08.2007, pronunțată de Curtea

Constituțională, precum și faptul că invocarea de către pârâtă a excepției s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor art. 115 coroborate cu prev. art. 118 C.

proc. civ., la prima zi de înfățișare, în fața instanței competente material,

instanța de apel a reținut că susținerile reclamantei conform cărora s-ar impune

respingerea excepției invocate de pârâta SC A.C. SRL ca nefondată impunându-se

a fi respinse în condițiile în care neîndeplinirea acestei obligații imperative

prevăzute de lege se datorează culpei acesteia și interpretării eronate a

naturii litigiului dedus judecății.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să-i achite pârâtei SC A.C.

SRL cheltuieli de judecată în cuantum de 24.868,62 RON, ocazionate în toate

fazele procesului, fiind în culpă procesuală.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta P.R. Dej, solicitând admiterea apelului și, în

principal, anularea hotărârii atacate, judecarea în fond a procesului de față

și în consecință admiterea acțiunii reclamantei; în subsidiar, a solicitat

anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia civilă

nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat

de P.R. Dej împotriva Sentinței civile nr. 1934 din 19 aprilie 2012 a

Tribunalului Specializat Cluj, s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre

rejudecare.

Calea de atac

formulată vizează exclusiv soluția pronunțată de către prima instanță cu

privire la îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, procedură

obligatorie potrivit art. 720

1

C. proc. civ., pe care prima instanță

a considerat-o neîndeplinită corespunzător.

Potrivit art. 720

1

C. proc. civ., "în procesele și cererile în materie comercială evaluabile

în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va

încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere

directă".

Scopul acestei

proceduri îl reprezintă, evident, soluționarea amiabilă a litigiului.

Un prim aspect

relevant în soluționarea acestei excepții îl constituie faptul că Tribunalul

Specializat Cluj a fost învestit cu soluționarea acțiunii ca urmare a casării,

de către Curtea de Apel Cluj, a Sentinței civile nr. 796 din 9 decembrie 2009 a

Tribunalului Cluj și a trimiterii spre judecare, în primă instanță, către

instanța specializată în materie comercială.

În acest context,

instanța de apel a constatat că natura comercială a litigiului nu era una

evidentă pentru reclamantă, astfel încât nerespectarea riguroasă a textului

enunțat nu este imputabilă părții.

Astfel, litigiul a

fost demarat ca fiind unul de natură civilă, cererea de chemare în judecată

fiind înregistrată și soluționată inițial de către Tribunalul Cluj, care nu a

contestat caracterul civil al cauzei. Doar în apel Curtea de Apel Cluj a

stabilit natura comercială a cauzei în urma concluziilor contradictorii ale

părților cu privire la acest aspect. Trebuie remarcat în acest context faptul

că pârâta SC A.C. SRL a invocat natura comercială a cauzei doar în calea de

atac declarată și doar după ce soluția de primă instanță i-a fost defavorabilă.

În concluzie, natura

comercială a raportului juridic dintre părți nu a fost una evidentă, ci

dimpotrivă, a fost stabilită în mod legal și temeinic doar de către instanța de

apel.

Mai mult, natura

comercială a fost invocată de către apelantă doar în momentul în care a apărut

interesul pentru aceasta de a desființa o sentință defavorabilă, atitudine

situată pe tărâmul abuzului de drept procesual. În întâmpinarea depusă în

dosarul Tribunalului Cluj nu există nicio referire cu privire la acest aspect.

În baza tuturor

acestor aspecte enunțate, curtea de apel a concluzionat că nu poate fi imputată

reclamantei neefectuarea procedurii prealabile de conciliere specifice

dreptului comercial, în condițiile în care natura comercială a cauzei a fost

stabilită doar de către instanța de apel.

Pe de altă parte,

obiectul prezentei cauze îl constituie constatarea nulității absolute a unor

contracte, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Or, constatarea

nulității absolute a unui act juridic nu poate fi făcută decât de instanța de

judecată, astfel încât scopul concilierii în asemenea situații, respectiv cel

al soluționării amiabile a litigiului și al degrevării instanțelor de judecată

nici nu poate fi atins.

De altfel, și în

prezent pârâții se opun admiterii cererii de chemare în judecată, astfel încât

este evident că trimiterea părților la conciliere este una doar formală, și din

acest punct de vedere sortită eșecului.

În consecință, instanța

de apel a statuat că nu se poate reține apelantei vreo culpă sau inacțiune, iar

orice altă interpretare a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. ar

echivala cu denaturarea instituției procedurii prealabile de conciliere și

transformarea acesteia într-o piedică a liberului acces la justiție, contrar

intenției legiuitorului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC A.C. SRL Dej, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de

reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de prima

instanță.

În motivarea

recursului, pârâta a invocat următoarele critici:

reținut în mod nelegal că natura comercială a litigiului nu era evidentă pentru

reclamantă și că nerespectarea riguroasă a textului art. 720

1

C.

proc. civ. nu ar fi imputabilă părții, făcând o greșită aplicare a legii de

procedură în ce privește caracterul normelor care reglementează procedura

concilierii directe.

Astfel, potrivit

legii de procedură civilă române, în litigiile comerciale, evaluabile în bani,

legiuitorul a stabilit în sarcina titularului cererii de chemare în judecată,

obligația de a urma procedura concilierii prealabile, anterior promovării

cererii de chemare în judecată, strict, conform dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

În concluzie, în urma

stabilirii caracterului comercial al cauzei, în mod legal și temeinic,

Tribunalul Specializat Cluj a arătat în cuprinsul Sentinței civile nr.

1934/2012 (aceasta făcând trimitere la practica constantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție (Decizia nr. 2034 din 25 mai 2011), că: " în ceea ce

privește litigiile comerciale evaluabile în bani, prevederile art. 720

1

C. proc. civ. referitoare la procedura concilierii prealabile, sunt

obligatorii.".

Prin decizia

recurată, Curtea de Apel Cluj a dovedit însă că nu înțelege a respecta

dispozițiile imperative ale legii de procedură și practica constantă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

instanța de apel a reținut un așa-zis abuz de drept comis de pârâtă, în primul

apel, atunci când, constatând că hotărârea instanței de fond i-ar fi

nefavorabilă, a invocat caracterul comercial, și respectiv, evaluabil în bani,

al litigiului, și, de aici, excepția lipsei concilierii.

Consideră recurenta

că un atare raționament este nelegal fiindcă invocarea prevederilor imperative

ale legii, mai ales atunci când constituie "fine de neprimire", nu

pot fi apreciate ca abuz de drept.

Aceasta, fără a mai

pomeni de faptul că un atare motiv de apel, nu s-a invocat, în apel, nici de

apelantă, și nici de curtea de apel din oficiu, astfel că discutarea lui direct

în decizie, ar fi lipsit pârâta de dreptul la apărare.

hotărârea recurată, instanța de apel a denaturat spre pârâtă culpa gravă a

reclamantei, aceea de a nu fi identificat corect natura litigiului și,

respectiv, aceea de a nu fi urmat procedura concilierii.

În acest sens, s-a

susținut că pârâta ar fi comis un abuz de drept procesual prin faptul că a

invocat excepția de necompetență doar în calea de atac, urmărind a desființa o

hotărâre nefavorabilă.

Cu această motivare,

Curtea de Apel Cluj încalcă normele imperative legate de competența materială,

și/sau funcțională a instanțelor judecătorești.

Esențial în materie

de legalitate este însă faptul că, la momentul în care pârâta a invocat

excepția de necompetență materială și funcțională a tribunalului civil, și de

aici, caracterul comercial al litigiului, aceasta excepție putea fi invocată de

orice parte interesată, în orice fază a procesului civil, norma fiind

imperativă.

În acest sens, arată

că reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată anterior modificării

introduse prin Legea nr. 202/2010, aceasta fiindcă, potrivit art. 725 alin. (4)

teza finală C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, inclusiv

îndeplinirea procedurii prealabile, rămân, și sunt supuse în continuare legii

procedurale vechi.

Natura comercială a

litigiului a fost stabilită în primul ciclu procesual de către Curtea de Apel

Cluj, a cărei decizie a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin care s-a stabilit faptul că litigiul care face obiectul prezentei

cauze a avut, "ab initio", și are caracter comercial, până la

soluționarea sa irevocabilă.

Astfel, raționamentul

instanței de apel este profund nelegal și conduce la concluzia că litigiul ar

fi avut un caracter civil, până la momentul stabilirii caracterului său

comercial, de către Curtea de Apel Cluj, secția civilă.

În speță, prin

Decizia civilă nr. 79/A din 2 februarie 2011, menținută de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 8700/2011, s-a stabilit în mod

irevocabil faptul că litigiul dedus judecații are o natură comercială.

Susține că, nici până

în prezent, reclamanta nu a înțeles să îndeplinească procedura concilierii

directe.

De altfel, însăși

reclamanta a recunoscut în fața Tribunalului Specializat Cluj faptul că nu a

urmat procedura concilierii prealabile, întrucât a considerat, și consideră în

continuare, că litigiul dedus judecății ar avea o natură civilă.

Instanța de apel

susține în mod nelegal că la data introducerii acțiunii, aceasta nu ar fi avut

un caracter comercial, patrimonial, pentru reclamantă, astfel că

"nerespectarea riguroasă a textului legal nu ar putea fi imputabilă

părții".

Raționamentul este

nelegal atât timp cât, pe lângă constatarea nulității absolute a unui contract

comercial care purta asupra unui fond de comerț, încheiat de un comerciant, s-a

solicitat, pe calea unei tipice acțiuni pauliene, atât repunerea părților în

situația anterioară, cât și radierea ipotecii instituite asupra fondului de

comerț prin contractul de ipotecă încheiat între pârâtă și C.B. Pe acest motiv

acțiunea avea, și are, în continuare, în mod cert și neîndoielnic atât caracter

comercial, cât și caracter patrimonial, de unde imperativitatea concilierii.

Din acest punct de

vedere, litigiul a avut și are în mod cert un caracter patrimonial, evaluabil

în bani, Decizia secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

32/2008 referindu-se la faptul că sunt evaluabile în bani ipotezele în care

s-au formulat petite de constatare a nulității indiferent dacă este formulat

petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.

Intimata-reclamantă

P.R. Dej a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate,

constată că recursul declarat de pârâta SC A.C. SRL Dej este nefondat, pentru

motivele ce se vor arăta.

Prin cererea

introductivă reclamanta P.R. Dej a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Dej, SC A.C. SRL și C.B.

Sucursala Cluj-Napoca, să se constate nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare din 11 octombrie 2006, încheiat între Statul Român, prin

Consiliul Local al Mun. Dej, și SC A.C. SRL, având ca obiect spațiul comercial

situat în Dej, P-ța B., jud. Cluj, imobil înscris în CF AA Dej, nr. top. BB

compus din 2 spații comerciale și 2 depozite, cu Su de 80,35 mp, Se de 54,61

mp, cu cota de 7,89/100 din părțile indivize comune și 89,44/1133 parte din

teren înscrise în CF col. CC; anularea actelor subsecvente: Contractul de

ipotecă din 11 octombrie 2006 încheiat între SC A.C. SRL și C.B. SA Sucursala

Cluj-Napoca autentificat sub nr. X din 11 octombrie 2006 de către BNP V.M.

pentru suma de 85.000 RON și contractul de credit inițial încheiat; Contractul

de ipotecă din 11 octombrie 2006 încheiat între SC A.C. SRL și C.B. SA

Sucursala Cluj autentificat sub nr. Y din 11 octombrie 2006 de către BNP V.M.

din Dej pentru suma de 49.000 RON și contractul de credit încheiat inițial;

restabilirea situației anterioare, radierea dreptului de proprietate înscris în

favoarea SC A.C. SRL, reînscrierea imobilului mai sus descris în favoarea

Statului Român înapoi în CF DD ind. Dej și CF CC col., radierea sarcinilor

înscrise în CF AA Dej, drepturile de ipotecă de rang I și de rang II, respectiv

interdicțiile de înstrăinare și grevare înscrise în favoarea C.B. SA Sucursala

Cluj. În drept au fost invocate dispozițiile art. 5, 948, 966, 968 C. civ.,

art. 274 C. proc. civ., O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, Legea nr. 550/2002.

Este adevărat că prin

Decizia civilă nr. 79/A/2011 din 2 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 8700 din 16 decembrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit natura

comercială a litigiului, întrucât imobilul ce formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare a cărui anulare se cere face parte din fondul de comerț al

unei societăți comerciale, fiind destinat unei activități comerciale.

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de apel în rejudecarea cauzei nu a încălcat dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. care au statuat natura comercială a litigiului.

Astfel, criticile

recurentei-pârâte privind caracterul comercial și patrimonial al acțiunii în

susținerea imperativității concilierii nu pot fi reținute având în vedere că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, litigiul păstrându-și

natura comercială astfel cum s-a statuat irevocabil prin deciziile pronunțate

în primul ciclu procesual.

Dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. prevăd obligativitatea efectuării procedurii prealabile, însă

termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a

voinței părților, cât și a conținutului concret sunt recomandate în alin. (2),

dar nu reprezintă condiții cerute imperios de lege, nerespectarea unora nu

atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă se dovedește o

vătămare.

Fiind o excepție de

fond, instanța de apel a examinat împrejurările nerealizării procedurii

prealabile și în mod corect a pornit în această examinare de la rațiunea

acestei proceduri a concilierii directe, obiectul litigiului și inexistența

unei vătămări a pârâtei care a invocat necompetența instanței civile tocmai în

calea de atac a apelului.

În acest fel s-a pus

în valoare finalitatea urmărită prin aceste dispoziții, și nu aspectul formal

al procedurii care nu pot fi mai presus de orice analiză.

Raționamentul pentru

care instanța de apel a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță nu a vizat recalificarea acțiunii ca fiind un

litigiu civil, ci a avut în vedere scopul și finalitatea concilierii raportat

la situația reclamantei căreia nu i se poate imputa neefectuarea procedurii

prealabile de conciliere în condițiile în care acțiunea sa nu a fost întemeiată

pe actele normative invocate în recurs, iar natura comercială a cauzei a fost

stabilită tocmai în apel.

De asemenea, în mod

corect s-a statuat de către instanța de apel și faptul că, raportat la obiectul

litigiului, respectiv constatarea nulității absolute a unui act juridic cu

consecința repunerii părților în situația anterioară, ce impune o procedură

jurisdicțională, precum și la poziția procesuală a pârâtei care s-a opus în

permanență admiterii cererii de chemare în judecată, este evidentă

imposibilitatea tranșării litigiului prin conciliere.

Calificarea

atitudinii pârâtei SC A.C. SRL Dej ca fiind la limita abuzului de drept este

doar o constatare a instanței de apel, nefiind motivul determinant care a dus

la admiterea apelului și anularea hotărârii primei instanțe, astfel că nici

acest motiv de recurs nu poate fi reținut.

Nu poate fi primită

nici susținerea recurentei conform căreia excepția invocată constituie un fine

de neprimire datorită caracterului imperativ al normei, întrucât lipsa

concilierii poate avea drept consecință respingerea cererii ca prematură în

condițiile în care nu există altă formă de suplinire a acestei proceduri, dacă

procedura nu este necesară față de anumite principii stabilite pe cale pretoriană

sau pentru că nu și-ar putea atinge scopul.

Înalta Curte constată

că nu există dată în speță nicio rațiune rezonabilă pentru a se reține că este

imperios necesară parcurgerea procedurii prealabile a concilierii de vreme ce

părțile și-au făcut deja cunoscute pretențiile unele altora și-au exprimat deja

punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului până

la stabilirea definitivă a competenței materiale a instanței.

A admite în sens

contrar înseamnă a abandona litigiul, a forța părțile să urmeze o procedură

necontencioasă extraprocesuală fără nicio finalitate practică cu importante

consecințe însă pe terenul asigurării echității procedurii și a respectării

termenului rezonabil de soluționare a pricinilor.

În concluzie,

sancțiunea cu excepția prematurității pentru neobservarea procedurii

concilierii prealabile este extrem de drastică și care nu are nicio înrâurire

asupra ordinii de drept procesual, care să facă de plano rejectabil demersul

judiciar.

Din această

perspectivă, critica pârâtei nu constituie un argument suficient pentru a

susține lipsa de temei legal a deciziei criticate sau aplicarea greșită a

normei invocate.

Altfel spus,

argumentele pârâtei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură

să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest

motiv o reglementează - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.C. SRL Dej împotriva Deciziei civile

nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.C. SRL Dej împotriva Deciziei civile

nr. 109/2012 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 iunie 2013.

Procesat

de GGC - AZ