ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 iunie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. și EEE., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ("DIICOT") și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), au solicitat:

(i) recunoașterea stării de discriminare în care se află reclamanții, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Ploiești, care depășesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, indiferent dacă depășesc sau nu plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) - grila de salarizare revăzută pentru anul 2022 - dar care nu a fost aplicat și la nivelul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;

(ii) revocarea Deciziei nr. 93 din data de 27.02.2018 emisă de procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, precum și a dispozițiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezelgarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizație cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % și a următoarelor sporuri:

- sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizația de încadrare;

- sporul pentru păstrarea confidențialității, în procent de 5% din indemnizația de încadrare;

(iii) repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv reclamantilor și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Ploiești;

(iv) obligarea pârâților. Ministerul Public, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

(v) actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința civilă nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public și a respins acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă;

- a respins acțiunea introdusă de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. și EEE., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, cu privire la cuantumul sporurilor salariale. Modul de calcul aplicat de curțile de apel din Bacău, București și Ploiești a fost considerat legal de Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și a fost agreat de reprezentanții Curții de Conturi, dar DIICOT nu a aplicat acest mod de calcul salariaților proprii.

Invocă recurenții-reclamanți încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și a dispozițiilor Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin aceea că nu s-au acordat toate sporurile, în procentul total de 45%, respectiv s-a acordat doar sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, nu și sporul pentru risc și suprasolicitare în cuantum de 25% și nici sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de 5% din indemnizația de încadrare.

Totodată, arată recurenții, a fost încălcat și caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nr. 21/2008, prin care s-a reținut că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de risc și suprasolicitare psihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară, precum și decizia Curții Constituționale nr. 838/2009, având ca obiect un conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de-o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, vizând conținutul deciziei nr. 21/2008.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au reluat argumentația cererii de chemare în judecată și au indicat existența unor hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a recunoscut personalului auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Giurgiu și al Înaltei Curți de Casație și Justiție un cuantum total al sporurilor salariale de 45% din indemnizația de încadrare.

Recurenții-reclamanți critică și soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public, susținând aplicarea greșită a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nr. 13/2016, întrucât această decizie se referă la Ministerul Afacerilor Interne, nu la Ministerul Public. Totodată, arată recurenții, chiar dacă Ministerul Public nu are atribuții legate de salarizarea personalului auxiliar al DIICOT, acesta are calitatea de ordonator principal de credite, conform art. 14 alin. (1) lit. t) din Regulamentul de ordine interioară a parchetelor.

4.1. Intimata-pârâtă DIICOT a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la pretențiile recurentei-reclamante BB., în raport de sentința civilă nr. 388/04.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, iar în ceea ce privește recursul declarat de ceilalți reclamanți, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Ministerul Public a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Înalta Curte consideră necesar a analiza, cu prioritate, motivul de recurs calificat a fi de ordine publică, referitor la incidența autorității de lucru judecat în privința cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta BB..

Potrivit art. 431 C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.", iar conform art. 432 din același cod:

"Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.".

În speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele de lege precitate, din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat. Astfel, în dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta BB., alături de alți reclamanți, a exhibat pretenții identice cu cele ce fac obiectul prezentei cauze, îndreptate împotriva acelorași pârâți (Ministerul Public, DIICOT și CNCD). Dosarul a fost soluționat în fond prin sentința civilă nr. 338/04.02.2019, care a rămas definitivă prin decizia nr. 1343/2021, pronunțată în recurs de ÎCCJ - SCAF.

Așadar, la data soluționării prezentului recurs, pretențiile reclamantei BB. au fost definitiv soluționate printr-o hotărâre judecătorească anterioară, care are autoritate de lucru judecat în cauza de față, fiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză. Chiar dacă reclamanta a formulat acțiunea anterioară alături de alți reclamanți decât cei din prezenta cauză, identitatea de părți există, întrucât, deși ne aflăm într-un caz de coparticipare activă, fiecare dintre titularii acțiunii urmărește realizarea unor pretenții proprii (acordarea unui anumit cuantum al sporurilor salariale și plata diferențelor salariale), astfel că, în cazul reclamantei BB., respingerea acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2018 are semnificația nerecunoașterii de către instanța de judecată a acestor pretenții, cu consecința imposibilității repunerii lor în discuție într-un nou litigiu.

În mod evident, autoritatea de lucru judecat afectează doar situația reclamantei BB., nu și pretențiile celorlalți reclamanți din cauza de față, care vor fi analizate în cadrul recursului dedus judecății.

În consecință, în condițiile art. 432 raportat la art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta BB., va casa în parte sentința civilă nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, în rejudecare, va admite excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BB., în contradictoriu cu pârâții Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Public și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru autoritate de lucru judecat.

II.2. Analizând recursul declarat în cauză de ceilalți reclamanți, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, recurenții-reclamanți susțin a fi nelegală acordarea sporurilor salariale într-un cuantum inferior celui maxim prevăzut de lege (45%), susținând încălcarea principiului constituțional al nediscriminării, precum și o serie de decizii cu caracter obligatoriu, pronunțate de Curtea Constituțională și de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, critică recurenții-reclamanți faptul că nu le-a fost acordat decât unul din cele trei sporuri prevăzute de lege, respectiv sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, nu și sporul pentru risc și suprasolicitare în cuantum de 25% și nici sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de 5% din indemnizația de încadrare.

Referitor la această din urmă critică, Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, instanța de fond a reținut o altă situație de fapt, bazată pe susținerile și înscrisurile depuse de pârâta DIICOT, din care rezultă că cele trei sporuri au fost acordate, chiar dacă nu în cuantumul maxim prevăzut de lege.

Astfel, pârâta DIICOT a arătat în cuprinsul întâmpinării depuse în fond (dar și în cea depusă în recurs), că prin Decizia nr. 93/27.02.2018, emisă de procurorul șef al DIICOT, a cărei revocare se solicită de către reclamanți, le-au fost acordate acestora toate cele trei sporuri prevăzute de lege, după cum urmează: sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15%, pe de-o parte și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialității, pe de altă parte, acestea din urmă în cuantum cumulat de 15% din indemnizația brută lunară.

Or, recurenții-reclamanți nu au contestat și nu au contraargumentat în niciun fel considerentele instanței de fond și nici susținerile intimatei-pârâte, în recurs limitându-se la a reitera argumentele din acțiune referitoare la neacordarea tuturor celor trei sporuri, motiv pentru care această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Următoarea critică a recurenților-reclamanți se referă la nelegala stabilire a cuantumului total al sporurilor salariale, respectiv la greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte reține că în jurisprudența instanțelor naționale au existat opinii diferite referitoare la modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicabile salariului de bază. Această problemă de drept a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv că, prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Considerentele sentinței recurate în cauză corespund deciziei obligatorii a ÎCCJ, instanța de fond reținând că legiuitorul nu a obligat ordonatorii de credite nici la acordarea tuturor celor trei sporuri salariale și nici la stabilirea lor la nivel maxim, acesta având posibilitatea de a limita cuantumul sporurilor cuvenite salariaților la valoarea de 30% din salariul de bază, pentru a se asigura de încadrarea în limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Instanța de fond a apreciat că o astfel de practică administrativă este acceptabilă și nediscriminatorie, pe când recurenții-reclamanți o consideră nelegală.

Înalta Curte achiesează la opinia instanței de fond, care a reținut în mod corect că obținerea rezultatului de încadrare în limita prevăzută de textul de lege se poate realiza în mod legal și prin limitarea sumei sporurilor acordate salariaților la 30% din salariul de bază. Atâta timp cât acordarea sporurilor la nivel maxim, de 45% pentru tot personalul, ar conduce la depășirea cuantumului maxim de 30% pe total ordonator de credite, acordarea sporurilor la nivel individual, în așa fel încât pe total fond de salarii să se respecte dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, nu încalcă principiile nediscriminării și egalității enunțate de art. 6 lit. b) și c) din acest act normativ.

Înalta Curte are în vedere și considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, anterior menționate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale în care sunt incluse și sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituții sau autorități publice (paragraful nr. 86) și că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).

Nu poate fi reținută nici încălcarea principiului nediscriminării, invocată de recurenții-reclamanți prin raportare la cuantumul sporurilor calculate de alți ordonatori secundari de credite, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

În fine, un alt argument reținut de instanța supremă și aplicabil speței de față este cel dedus din paragraful nr. 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Acest din urmă argument este incident și în cazul invocării de către recurenții-reclamanți a efectelor deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nr. 21/2008 și a deciziei Curții Constituționale nr. 838/2009, care au avut în vedere un alt cadru legislativ, anterior apariției Legii nr. 153/2017.

În consecință, în speță nu se poate decela situația discriminatorie invocată de recurenții-reclamanți și nici o cauză de nelegalitate a deciziei nr. 93/28.02.2017, dedusă din stabilirea cuantumului sporurilor la nivelul de 30% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, astfel încât instanța de fond a pronunțat o soluție legală de respingere a acțiunii.

O ultimă critică formulată de recurenții-reclamanți privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Public. Înalta Curte constată că prima instanță a dat o corectă dezlegare excepției invocate, prezența în cadrul procesual pasiv a acestui pârât nefiind susținută de niciun temei legal. Invocarea de către recurenți a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. t) din Regulamentul de ordine interioară a parchetelor și a calității de ordonator principal de credite a ministerului nu sunt suficiente, câtă vreme chiar recurenții-reclamanți recunosc că Ministerul Public nu este implicat în stabilirea și plata drepturilor salariale cuvenite angajaților DIICOT, aceste atribuții revenind procurorului șef al structurii.

În concluzie, Înalta Curte reține că Ministerul Public are doar calitatea de ordonator principal de credite, nefiind angajatorul recurenților-reclamanți, nu este emitentul actului atacat (Decizia nr. 93/2017), nu are obligația legală de emitere a deciziilor de salarizare și nici pe aceea de plată efectivă a drepturilor salariale solicitate de reclamanți, astfel că nu este justificată calitatea procesuală pasivă pe niciunul dintre petitele cererii introductive.

Tot subsumat acestei critici, recurenții-reclamanți au contestat aplicabilitatea în cauză, de către instanța de fond, a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nr. 13/2016, întrucât această decizie se referă la Ministerul Afacerilor Interne. Însă, din cuprinsul sentinței recurate, nu rezultă că prima instanță și-ar fi întemeiat soluția pe această decizie, ci pe considerentul inexistenței între DIICOT și reclamanți a unor raporturi juridice din care să izvorască drepturi și obligații reciproce, astfel că argumentele recurenților-reclamanți sunt străine de hotărârea atacată și vor fi respinse, ca nefondate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta BB. împotriva sentinței civile nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BB., în contradictoriu cu pârâții Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Public și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru autoritate de lucru judecat.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. și EEE. împotriva sentinței civile nr. 4948 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.