ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2022
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 iulie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:
(i) anularea Hotărârii nr. 17/07.03.2018 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj prin care s-a pronunțat cu privire la contestația depusă de reclamanți împotriva Deciziei nr. 22/05.02.2018, hotărâre comunicată reclamanților la data de 28.06.2018;
(ii) recunoașterea stării de discriminare în care se află reclamanții, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București, Curții de Apel Ploiești, Curtea de Apel Mureș, care depășesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul Curții de Apel Cluj, respectiv Judecătoria Zalău;
(iii) revocarea Deciziei nr. 22 din data de 05.02.2018, emisă de Curtea de Apel Cluj și obligarea la emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Judecătoriei Gherla cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, precum și a dispozițiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizație cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv:
- sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15%;
- sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizația de încadrare;
- sporul pentru păstrarea confidențialității, în procent de 5% din indemnizația de încadrare;
(iv) uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;
(v) repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv reclamanților și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Ploiești și Curtea de Apel Mureș;
(vi) obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;
(vii) actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 4712 din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției;
- a respins cererea împotriva pârâtului Ministerul Justiției, pentru lipsa calității procesuale pasive;
- a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 4712 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii.
În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanța de fond a reținut în mod greșit că sporurile au fost acordate prin raportare la cuantumul total al salariilor de bază, cât timp Curtea de Apel Constanța recunoaște că suma acestor salarii nu poate fi încă stabilită exact și nici utilizată pentru că drepturile salariale ale altor categorii de personal nu au fost încă stabilite.
Susțin recurenții-reclamanți că angajatorul trebuia să stabilească sporurile nu în raport de cota procentuală de 30% aplicată la salariul de bază al fiecărui salariat, ci de cota de 30% aplicată la fondul de salarii, caz în care ar fi putut fi stabilit un cuantum mai ridicat al sporurilor cuvenite reclamanților, în condițiile în care există personal care nu beneficiază de sporuri sau beneficiază de un cuantum mai redus al acestora.
Consideră recurenții că greșit a reținut instanța de fond că sunt neîntemeiate argumentele referitoare la discriminarea în stabilirea drepturilor salariale față de alți angajați ai altor curți de apel. Deși aceste curți de apel (București, Bacău, Ploiești) sunt ordonatori diferiți de credite, au stabilit cuantumul procentual al sporurilor raportându-se la fondul de salarii și nu la salariul de bază al fiecărui salariat. Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 6 lit. b) și d) din Legea nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării și principiul importanței sociale a muncii.
Apărările formulate în cauză
În dosarul instanței de recurs au fost depuse întâmpinări de către intimații-pârâți Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziții se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar analizării motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că, deși reclamanții au solicitat casarea sentinței recurate în întregul său și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, criticile prezentate nu antamează soluția referitoare la respingerea cererii față de pârâtul Ministerul Justiției pentru lipsa calității procesuale pasive. Nefiind expuse argumente în sens contrar acestei soluții a instanței de fond, Înalta Curte o va menține.
În esență, recurenții-reclamanți au criticat sentința recurată sub aspectul cotei procentuale a sporurilor salariale, susținând că acest cuantum trebuie să fie calculat prin aplicarea de către angajator a procentului de 30% la fondul de salarii, iar nu la fiecare angajat în parte, invocând aspecte de pretinsă discriminare în raport cu angajați ai altor curți de apel, care ar beneficia de un cuantum mai ridicat al sporurilor.
Înalta Curte reține că în jurisprudența instanțelor naționale au existat opinii diferite referitoare la modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicabile salariului de bază. Această problemă de drept a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:
"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."
Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv că, prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.
Această dezlegare de drept corespunde susținerilor recurenților-reclamanți din prezenta cauză, dar și considerentelor sentinței recurate. Chestiunea disputată se referă, însă, la posibilitatea sau nu de a limita cuantumul sporurilor cuvenite salariaților la valoarea de 30% din salariul de bază, pentru ca ordonatorul de credite să se asigure de încadrarea în limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Instanța de fond a apreciat că o astfel de practică administrativă este acceptabilă și nediscriminatorie, pe când recurenții-reclamanți o consideră nelegală.
Înalta Curte achiesează la opinia instanței de fond, care a reținut în mod corect că obținerea rezultatului de încadrare în limita prevăzută de textul de lege se poate realiza în mod legal și prin limitarea sumei sporurilor acordate salariaților la 30% din salariul de bază. Atâta timp cât acordarea sporurilor la nivel maxim, de 45% pentru tot personalul, ar conduce la depășirea cuantumului maxim de 30% pe total ordonator de credite, acordarea sporurilor la nivel individual, în așa fel încât pe total fond de salarii să se respecte dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, nu încalcă principiile nediscriminării și egalității enunțate de art. 6 lit. b) și c) din acest act normativ.
Înalta Curte are în vedere și considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, anterior menționate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale în care sunt incluse și sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituții sau autorități publice (paragraful nr. 86) și că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).
Nu poate fi reținută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plății egale pentru munca egală, invocate de recurenții-reclamanți prin raportare la cuantumul sporurilor calculate de alți ordonatori secundari de credite, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:
"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.
Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative.
De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.
Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.
Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.
Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)
Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii."
În fine, un alt argument reținut de instanța supremă și aplicabil speței de față este cel dedus din paragraful nr. 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.
În consecință, în speță nu se poate decela situația discriminatorie invocată de recurenții-reclamanți și nici o cauză de nelegalitate a actelor administrative atacate, dedusă din stabilirea cuantumului sporurilor la nivelul de 30% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, astfel încât instanța de fond a pronunțat o soluție legală de respingere a acțiunii.
Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanții C., A., E., I., M., Q., B., F., J., N., R., G., K., O., D., H., L. și P. împotriva sentinței civile nr. 4712 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.