ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1920/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/27.11.2019, reclamanta A. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună anularea/constatarea nulității Hotărârii nr. 576 din 10 aprilie 2019 emisă de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care secția pentru Judecători a CSM a aprobat solicitarea președintelui Judecătoriei Sânnicolau Mare privind prezentarea sa în vederea efectuării expertizei de specialitate conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința civilă nr. 183 din 16 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 401 din 6 iulie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat invocată din oficiu și a respins acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată și completată, înaintată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect - anulare act.

Împotriva sentinței civile nr. 401 din 6 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivul de casarea prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat recurenta că prima instanță a omis să pună în discuția părților, să analizeze și să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate invocată în cuprinsul acțiunii introductive referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, încălcând astfel normele de procedură prevăzute de art. 5, art. 6. art. 7, art. 14, art. 22, art. 248 și art. 397 din C. proc. civ., precum și art. 6 din CEDO.

Consideră recurenta că instanța de fond a încălcat prevederile art. 14 C. proc. civ., întrucât și-a întemeiat soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat pe înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul cauzei și nu au fost încuviințate ca mijloc de probă, respectiv pe sentința civilă nr. 169/2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2019 și decizia civilă nr. 6928/2020 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Întrucât înscrisurile invocate de prima instanță nu au fost administrate și încuviințate în prealabil au fost încălcate și prevederile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil.

Instanța a omis să pună în discuția părților temeiul de drept pe care și-a întemeiat hotărârea pronunțată, acesta nefăcând obiectul unor dezbateri în contradictoriu, instanța menționând pentru prima dată, direct în motivarea hotărârii, prevederile art. 430 și art. 432 din C. proc. civ. și nici nu s-a pronunțat asupra cererii de probațiune având ca obiect atașarea întregului dosar administrativ al CSM ce privește expertizarea psihiatrică, deși aceasta era obligatorie și utilă prezentei cauze.

Or, prin această omisiune de a supune temeiurile de drept pe care și-a întemeiat hotărârea pronunțată, unor dezbateri contradictorii în prealabil, apreciază că instanța de fond a încălcat prevederile art. 6 din CEDO, precum și art. 6-8 și 13-14 din C. proc. civ.

Tot în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a apreciat recurenta că prima instanță de judecată a încălcat și prevederile art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât nu s-a pronunțat asupra cererii de probațiune având ca obiect atașarea întregului dosar administrativ al CSM care privește expertizarea psihiatrică, deși potrivit legii atașarea dosarului administrativ este obligatorie și era utilă prezentei cauze.

Totodată, consideră că instanța de fond în mod greșit a admis excepția autorității de lucru judecat, încălcând prevederile art. 430 - 432 C. proc. civ., în măsura în care nu era îndeplinită condiția identității de cauză și obiect sub aspectul tuturor motivelor de nulitate.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de judecătorul fondului, nu exista identitate de cauză și nici identitate de obiect, sub aspectul tuturor motivelor de nulitate, în prezentul dosar fiind invocate, în principal, motive noi în raport cu motivele invocate anterior în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Timișoara.

Recurenta consideră că nu există o judecată definitivă în fond asupra acestei problematici vizând internarea, întrucât instanța de recurs în dosarul nr. x/2019 nu a pronunțat o hotărâre pe fondul cauzei sub acest aspect, pe considerentul că exista o excepție de neconstituționalitate invocată în acest dosar și această problematică nu poate fi în consecință analizată de instanța de recurs, fapt ce rezultă din considerentele deciziei nr. 6928/17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că sentința instanței de fond nu este motivată întrucât prima instanță trebuia să analizeze excepția autorității de lucru judecat prin raportare la fiecare motiv de nulitate invocat în prezenta cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13 octombrie 2021, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a solicitat anularea/constatarea nulității Hotărârii nr. 576 din 10 aprilie 2019 emisă de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care secția pentru Judecători a CSM a aprobat solicitarea președintelui Judecătoriei Sânnicolau Mare privind prezentarea sa în vederea efectuării expertizei de specialitate conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința recurată, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată din oficiu de instanță și a fost respinsă acțiunea reclamantei, aceasta formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, situație care nu se regăsește în speța de față.

Recurenta susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate invocată în cuprinsul acțiunii și nu a analizat cererea sa vizând atașarea dosarului administrativ.

Amintește Înalta Curte că potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Totodată, conform art. 431 C. proc. civ.: (1) "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect"; (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Față de aceaste dispoziții legale, în mod corect prima instanță a pus în discuție excepția autorității de lucru judecat, soluționarea acesteia fiind prioritară față de soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unei prevederi legale ce viza fondul cauzei și făcând inutilă administrarea de probe.

De altfel, la dosarul cauzei a fost depus actul administrativ atacat și documentația ce a stat la baza emiterii acestuia, astfel că, sunte nefondate criticile recurentei-reclamante sub acest aspect.

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța nu a pus în discuție temeiurile de drept reprezentate de prevederile art. 430 - 432 C. proc. civ. și a aplicat greșit aceste dispoziții, constată instanța de control judiciar că prima instanță a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat, recurenta-reclamantă formulând concluzii cu privire la această excepție, aspect ce rezultă incontestabil din cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării din data de 22 iunie 2021.

Potrivit art. 432 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului (…).

Înalta Curte, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, constată, în acord cu cele arătate și de prima instanță, că ceea ce prezintă relevanță în prezenta cauză, în raport și de hotărârea anterioară, respectiv sentința civilă nr. 169 din 6 iulie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 6928 din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este identitatea de chestiune litigioasă.

Efectul lucrului judecat consacrat de art. 431 C. proc. civ., presupune că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

În acțiunea ce a fost soluționată prin sentința ce formează obiectul prezentului recurs, recurenta-reclamantă a solicitat anularea/constatarea nulității Hotărârii nr. 576 din 10 aprilie 2019 emisă de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care secția pentru Judecători a CSM a aprobat solicitarea președintelui Judecătoriei Sânnicolau Mare privind prezentarea sa în vederea efectuării expertizei de specialitate conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, susținând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru obligarea sa la expertiză psihiatrică și neconstituționalitatea prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, întrucât acestea încalcă dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În cauza soluționată anterior, definitivă prin decizia nr. 6928/17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 169 din 6 iulie 2020 a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 576/10.04.2019, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători.

Totodată, prin încheierea din 29 iunie 2020, Curtea de Apel Timișoara a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În considerentele sentinței civile nr. 169 din 6 iulie 2020 s-a reținut că obligarea unui judecător la efectuarea unei expertize medicale în conformitate cu dispozițiile legale și cu statutul profesiei nu încalcă dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că este vorba despre o examinare medicală - chiar dacă aceasta implică o internare într-o unitate spitalicească - nefiind comparabilă cu o internare nevoluntară efectuată pe un termen nelimitat și cu supunerea subiectului la urmarea unui tratament psihiatric, inclusiv medicamentos. Instanța a subliniat că reclamanta nu a fost obligată să urmeze un tratament medical împotriva voinței domniei sale, ci la o expertiză care implică, însă, o internare temporară în vederea efectuării unor investigații ale stării de sănătate.

Având în vedere aceste aspecte, instanța a reținut că nu au fost relevate argumente întemeiate de natură a învedera nelegalitatea Hotărârii C.S.M. nr. 576/10.04.2019.

În raport de această sentință, Înalta Curte constată că în mod corect și legal, instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată și completată, înaintată de reclamantă, reținând că instanța s-a pronunțat asupra acelorași chestiuni ce fac obiect al dosarului de față.

Cum prin sentința civilă nr. 169/6 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr. 6928/17.12.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, instanța s-a pronunțat asupra acelorași chestiuni ce fac obiect al dosarului de față, respectiv legalitatea Hotărârii C.S.M. nr. 576/10.04.2019, în mod corect judecătorul fondului a admis excepția autorității de lucru judecat, susținerile recurentei privind neîndeplinirea condiției identității de cauză și obiect fiind nefondate.

Recurenta a mai invocat nerespectarea, de către instanța de fond, a obligației de motivare conformă a hotărârii, susținând astfel teza încălcării art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Așa cum s-a prezentat anterior, în cadrul sentinței atacate au fost analizate motivele de fapt și de drept ale demersului judiciar al reclamantei, instanța constatând că acestea sunt aceleași cu cele din dosarul nr. x/2019, fiind doar pe larg dezvoltate de reclamantă în cauza de față.

Faptul că instanța nu a analizat comparativ toate motivele de nulitate din sentința nr. 169/2020 cu cele din prezenta cauză nu poate constitui o lipsă a motivării hotărârii, cât timp judecătorul fondului a argumentat logic și susținut identitatea de obiect și cauză între cele două dosare.

Prin urmare, hotărârea judecătorească ce formează obiectul recursului pendinte a fost motivată coerent și suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conținutul unui asemenea act procedural, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 401 din 6 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.