ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1613/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.02.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii și cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării: constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârât, constând în încălcarea demnității reclamantului și supunerea la un tratament advers ca răspuns la formularea unor sesizări la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; acordarea de despăgubiri și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata către reclamant a sumei de 34.000 RON reprezentând daune morale, respectiv actualizarea sumei în funcție de rata inflației, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a sumei reprezentând prejudiciu moral; restabilirea situației anterioare și obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "Nota Direcției Resurse Umane și Organizare nr. 6019/2017", menționat la punctul 8 din ordinea de zi a secției pentru procurori din data de 25 aprilie 2017; încetarea și interzicerea pentru viitor a încălcării de către pârât a demnității reclamantului prin acte de tratament advers.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale

Prin sentința civilă nr. 3417 din 12.05.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței a reținut că reclamantul este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar pretențiile acestuia exced jurisdicției muncii, conform art. 266 din Codul muncii.

Tribunalul a reținut și dispozițiile art. 10 din Codul muncii referitoare la contractul individual de muncă și faptul că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a reținut prin Decizia nr. 46/2008 că magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui-generis, obiectul dedus judecății nu privește instituții juridice de dreptul muncii, ci constatarea unei situații de discriminare ca urmare a necomunicării unui înscris, a unei note interne.

Împrejurarea că documentul în discuție avea ca obiect parcursul profesional al reclamantului nu conferă litigiului dedus judecății natura unui conflict de muncă, deoarece nu privește raportul individual de muncă al reclamantului, iar obligațiile pe care reclamantul tinde să le stabilească în sarcina instituției pârâte nu reprezintă obligații ce se regăsesc în conținutul raportului de muncă sui-generis.

A mai reținut Decizia nr. 10 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, prin care s-a stabilit că "instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale".

Astfel, a apreciat că litigiul dedus judecății s-a născut în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ, ca urmare a competențelor ce-i revin pârâtului în legătură cu carierea judecătorilor și procurorilor.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 1942 din data de 15 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul solicită acordarea de daune morale în cuantum de 34.000 RON, cu actualizarea în funcție de rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare, precum și restabilirea situației anterioare, în sensul obligării pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "Nota Direcției Resurse Umane și Organizare nr. 6019/2017", menționat la punctul 8 din ordinea de zi a secției pentru procurori din data de 25 aprilie 2017, în considerarea faptului că a solicitat, dar nu i s-a comunicat această notă referitoare la parcursul său profesional, în considerarea faptului că este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea de apel a reținut că reclamantul solicită daune morale pentru atingerea adusă prin modul în care i-a fost soluționată cererea de comunicare a notei direcției de resurse umane și că dispozițiile art. 266, art. 267 lit. a) și d) și art. 295 alin. (1) din Codul muncii se aplică și raporturilor de muncă ale magistraților, motiv pentru care a apreciat că prezentul litigiu decurge din raportul de muncă al reclamantului, acesta fiind magistrat, și nu vizează un act administrativ sau un act administrativ asimilat, așa încât competența de soluționare a prezentei cauze aparține secției de conflicte muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, în raport cu dispozițiile art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 București, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește competența materială de soluționare a cauzei, din perspectiva calificării raportului juridic dedus judecății.

În cauză, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii și cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării: constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârât, constând în încălcarea demnității reclamantului și supunerea la un tratament advers ca răspuns la formularea unor sesizări la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; acordarea de despăgubiri și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata către reclamant a sumei de 34.000 RON reprezentând daune morale, respectiv actualizarea sumei în funcție de rata inflației, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a sumei reprezentând prejudiciu moral; restabilirea situației anterioare și obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "Nota Direcției Resurse Umane și Organizare nr. 6019/2017", menționat la punctul 8 din ordinea de zi a secției pentru procurori din data de 25 aprilie 2017; încetarea și interzicerea pentru viitor a încălcării de către pârât a demnității reclamantului prin acte de tratament advers.

Analizând pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată mai sus arătată, se constată că acestea se subsumează O.G. nr. 137/2000, care la art. 27 alin. (1) și (3) prevede că:

"(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului. (...)

(3) Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului."

Sub acest aspect, se impun a fi reținute și cele statuate prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, s-a stabilit că "instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale".

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reiese că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Analizând ansamblul Legii nr. 554/2004 reiese că obiectul acțiunii în fața instanței de contencios administrativ îl poate constitui un act administrativ unilateral tipic în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau un act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din același act normativ.

În acest sens, prin decizia nr. 7/2018 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a arătat că "de esența contenciosului administrativ este fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim."

Or, în speță, acțiunea reclamantului nu se circumscrie legii contenciosului administrativ, ea fiind întemeiată pe O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate și faptul că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ.:

"Judecătoriile judecă:

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști", Înalta Curte apreciază că în speță competența de soluționare a cauzei aparține judecătoriei din raza de competență a domiciliului reclamantului, respectiv Judecătoriei Sector 5 București.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Sector 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Judecătoriei Sector 5 București.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 martie 2022.