ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2280/2022

HOTĂRÂRE

02.11.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2280/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 octombrie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanței obligarea pârâtului și Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 200.000 euro reprezentând despăgubiri.

Acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 29, art. 30 alin. (1) și (3) și art. 192 C. proc. civ.

La 22 februarie 2022, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a înțeles să modifice cuantumul daunelor morale solicitate prin acțiunea introductivă, în sensul majorării acestora de la suma de 200.000 de euro, la suma de 250.000 de euro.

Totodată, reclamantul a înțeles să invoce excepția necompetenței materiale și funcționale a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința civilă nr. 312 din 22 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetență materială și funcțională și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, pornind de la cadrul legal instituit de art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 contenciosului administrativ, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că de esența contenciosului administrativ este fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim, ipoteze care nu se regăsesc în speța de față, care vizează strict plata de despăgubiri (negrefate pe un act administrativ a cărui nelegalitate să se ceară sau să fi fost constată anterior pe cale separată).

S-a apreciat că pretinsa conduită ilicită a pârâtului a avut loc în cadrul raportului juridic de carieră profesională ale cărui părți sunt reclamantul și pârâtul, ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor dreptului muncii, art. 278 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu dispozițiile legale ale C. civ. privind răspunderea patrimonială, art. 1349, art. 1530, art. 1357, art. 1531 alin. (3) din C. civ.

Primind dosarul, Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale a reținut, în esență, că din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului la repararea unui prejudiciu cauzat de modalitatea de soluționare a două cereri de detașare formulate de reclamant, prin două hotărâri ale secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, susținând că prin respingerea acestor cereri i s-a creat reprezentarea că pe parcursul carierei sale nu va mai putea participa la nicio procedură de selecție pentru posturi care se ocupă prin detașare, în aceste fel fiind și discriminat prin raportare la alți magistrați ale căror cereri de detașare au fost admise.

S-a reținut, că, în speță, suntem în fața unei acțiuni prin care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat prin emiterea a două acte administrative - Hotărârea secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 212/2018 și Hotărârea secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 389/2018, iar nu în fața unei răspunderi patrimoniale a unui pârât care nu este angajatorul reclamantului, litigiul fiind unul de contencios administrativ.

S-a arătat că în ceea ce privește competența sub aspect material, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererea este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de apel, iar din punct de vedere teritorial, în raport de domiciliul reclamantului, este se competența Curții de Apel București.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 3539 din 24 mai 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Problema de drept care a determinat ivirea conflictului negativ de competență a fost generată de interpretarea diferită a instanțelor aflate în conflict asupra naturii litigiului, respectiv dacă este de competența instanței de contencios administrativ sau este de competența jurisdicției conflictelor de muncă și de asigurări sociale.

Înalta Curte constată că prin acțiunea promovată, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciu cauzat de modalitatea de soluționare a două cereri de detașare formulate de reclamant, prin emiterea a două acte administrative - Hotărârea secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 212/2018 și Hotărârea secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 389/2018.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Potrivit art. 253 (1) din Codul muncii:

"Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul."

Art. 231 Codul muncii stipulează că:

"Prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă ", iar potrivit art. 232 din același act normativ "Procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială".

Legea specială in domeniul conflictelor de muncă este Legea nr. 62/2011 privind dialogului social, care prevede la art. 1:

În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

Lit. (p) conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Lit. (i) De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă si conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

Din interpretarea textelor legale enunțate, rezultă că, într-un conflict individual de muncă, părțile sunt salariatul și angajatorul, respectiv părțile raportului de muncă ce izvorăște din contractul individual de muncă, ori părțile raportului de serviciu.

În cauza de față, reclamantul A. și pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii nu se află în raporturi juridice de această natură.

Este adevărat că judecătorul nu poate, de la sine putere și peste voința celui care are calitate de reclamant, a schimba cauza acțiunii dedusă judecății, față de principiul disponibilității în procesul civil, însă judecătorul este ținut ca, observând cauza acțiunii, astfel cum a fost construită de reclamant, să dea calificarea corectă litigiului dedus judecății.

Aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Prin urmare, indiferent de calificarea dată de reclamant cererii de chemare în judecată, calificare de care, în baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul nu poate fi ținut, se constată că suntem în prezența unui litigiu de contencios administrativ, întrucât prin acțiunea promovată se solicită repararea unui prejudiciu cauzat prin emiterea a două acte administrative, nefiind în ipoteza unei răspunderi patrimoniale a unui pârât în calitatea sa de angajator al reclamantului.

Așa fiind, constatând că pricina de față vizează un litigiu ce intră în sfera contenciosului administrativ, ținând cont de prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 care statuează că litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.