ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1116/2022

HOTĂRÂRE

11.05.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1116/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 05.12.2019, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. S.R.L. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 137.600 RON, reprezentând daune interese ca urmare a denunțării/rezilierii unilaterale a contractului de prestări servicii și mentenanță IT din data de 14.12.2018, la plata dobânzii penalizatoare, la plata daunelor morale în valoare de 10.000 euro pentru reclamantul A., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 524 din 02 februarie 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocate de pârât prin întâmpinare și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă și de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit art. 208 din Legea 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, astfel, având în vedere că în speță, reclamantul solicită angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru o faptă care se încadrează în dispozițiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, litigiul este de competența tribunalului.

Prin urmare, constatând că pentru cererile având ca obiect conflicte individuale de muncă a fost stabilită o competență materială specială în favoarea tribunalului, nefiind aplicabile dispozițiile art. 94 C. proc. civ., instanța a apreciat că Tribunalului București, secția a VIII-a civilă și de conflicte de muncă și asigurări sociale îi revine competența de soluționare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă și de conflicte de muncă și asigurări sociale sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 5712, pronunțată la 10 august 2021 de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă și de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 269 Codul muncii, cererile reprezentând conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În acest context, instanța a arătat că normele de competență teritorială în această materie sunt de ordine publică, fiind vorba, deci, de o competență absolută.

Prin urmare, față de împrejurarea că reclamantul își are domiciliul în Constanța, nedovedind că ar avea, la data introducerii cererii de chemare în judecată, un loc de muncă în București, instanța a constatat că în cauză este competent teritorial să soluționeze cauza Tribunalul Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1244, pronunțată la 08 aprilie 2022 de Tribunalul Constanța, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, a fost suspendată judecata cauzei, iar dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, din cererea introductivă de instanță, rezultă că reclamantul, în calitate de fost angajat, urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, fapta ilicită presupus a fi comisă constând în, pe de o parte, folosirea unor manopere dolosive și de intimidare pentru a-l determina să schimbe forma de colaborare, din aceea de angajat într-una de drept comun, respectiv încheierea unui contract de prestări servicii între profesioniști, urmată de denunțarea intempestivă a convenției părților.

Prin urmare, instanța a reținut că reclamantul nu supune controlului judecătoresc modalitatea în care a încetat contractul individual de muncă pe care l-a încheiat cu pârâta, ci formulează o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ., ceea ce excedează noțiunii de conflict de muncă, întrucât răspunderea civilă delictuală nu este specifică acestei ramuri de drept.

Așadar, tribunalul a reținut că instanța competentă material să soluționeze această cerere este judecătoria, în temeiul art. 94 lit. k) C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial Judecătoria Sectorului 1 București, prin raportare la dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele trei instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă și de conflicte de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Niciuna din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect pretenții, prin cererea formulată, reclamanții A. și B. S.R.L. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A la plata sumei de 137.600 RON, reprezentând daune interese ca urmare a denunțării/rezilierii unilaterale a contractului de prestări servicii și mentenanță IT din data de 14.12.2018, la plata dobânzii penalizatoare, la plata daunelor morale în valoare de 10.000 euro pentru reclamantul A., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 266 Codul muncii, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod, iar conform art. 211 din Legea nr. 62/2011, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, tipurile de cauze specifice legislației muncii, sunt: a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă; b) constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică; c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

În raport de dispozițiile legale menționate, părțile nu au calitatea de angajator și angajați, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii sau ale Legii nr. 62/2011 privind dialogul social, obiectul litigiului nefiind un conflict de muncă.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei se determină în considerarea faptului că reclamanții au formulat o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următoarele din C. civ.

Înalta Curte constată că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța competentă material să soluționeze litigiul este judecătoria, în temeiul art. 94 lit. k) C. proc. civ., potrivit cu care:

"Judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști."

Totodată, regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

În consecință, având în vedere că pârâtul are sediul în sectorul 1 București, Judecătoria Sectorului 1 București este competentă să soluționeze cauza.

Astfel, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 1 București, așa încât, cu aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.