ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 857/2024

HOTĂRÂRE

16.04.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 857/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 01.11.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 29.169 RON, reprezentând diferența de drepturi salariale pe perioada ianuarie- septembrie 2022, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 269 din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul a solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată.

La termenul din 30.01.2023, instanța, în vederea verificării competenței și pentru ca reclamantul să facă dovada reședinței la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 131 alin. (2) C. proc. civ., a amânat cauza și a acordat termen la 06.03.2023.

La termenul de judecată din 06.03.2023, instanța a pus a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a rămas în pronunțare pe excepție.

Prin sentința civilă nr. 1144 din 06 martie 2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

În considerentele hotărârii de declinare a competenței instanța, după evocarea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la data introducerii acțiunii, 1.11.2022) a învederat că, în materia conflictelor de muncă, legiuitorul, prin Codul muncii, a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada faptului că la data sesizării instanței locul de muncă al reclamantului ar fi fost în București, a apreciat că nu este incidentă teza a doua a art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar înscrisul aflat la dosarului, copia cărții de identitate, atestă faptul că reclamantul are domiciliul pe raza teritorială a județului Prahova.

Pe de altă parte, a reținut că reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că, la data promovării acțiunii, ar fi avut reședința în București, nedepunând viză de reședință sau de flotant, iar adeverința nr. x/28.02.2023 emisă de Asociația de proprietari bl. R1 adeverește situația de fapt existentă la momentul emiterii acesteia și nicidecum la momentul învestirii instanței.

În raport de dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și față de caracterul competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, reglementată prin norme imperative, a conchis că soluționarea cauzei este de competența teritorială a Tribunalului Prahova, în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată la 21.03.2023 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2022.

Învestit prin declinare, Tribunalul Prahova, secția I civilă, la termenul de judecată din 22.02.2024, a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale și a rămas în pronunțare asupra excepției.

Prin sentința civilă nr. 160 din 22 februarie 2024, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, instanța de conflict a învederat că, potrivit contractului de muncă nr. x/22.12.2021, în baza căruia a fost promovată acțiunea, activitatea reclamantului s-a desfășurat în localitatea București, iar adeverința nr. x/28.02.2023, emisă de Asociația de proprietari bl. R1, adeverește că acesta are domiciliul în fapt în localitatea București, chiar dacă acest domiciliu nu este menționat în cartea de identitate.

În raport de dispozițiile art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, a reținut că revine Tribunalului București competența de soluționare a cauzei, normele de competență în situația conflictelor de muncă fiind reglementate cu scopul de a oferi un beneficiu reclamantului, angajat, prin stabilirea competenței în favoarea instanței de la domiciliul acestuia, respectiv pentru a facilita administrarea probatoriului, prin stabilirea competenței în favoarea instanței de la locul de muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 22.03.2024, sub numărul x/2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Prahova, secția I civilă - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte constată că, în cauză, obiectul dosarului este reprezentat de un conflict individual de muncă prin care reclamantul solicită obligarea pârâtei, fost angajator, la plata sumei de 29.169 RON, reprezentând diferența de drepturi salariale pentru perioada ianuarie- septembrie 2022.

Așadar, din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 266-275 din Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanța de la domiciliul reclamantului sau instanța de la locul de muncă.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În ce privește noțiunea de "domiciliu", este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 87 C. civ. și a celor ale art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertățile sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară, conform art. 88 C. civ.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale și nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală; dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt, potrivit dispozițiilor art. 89 C. civ.

Dovada domiciliului sau a reședinței se face, potrivit prevederilor art. 91 C. civ., cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu poate fi opusă altor persoane, cu excepția cazului în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Însă, din perspectivă procesuală, reclamantul, căruia îi revine sarcina indicării domiciliului prin cererea de chemare în judecată, trebuie să indice drept domiciliu locuința efectivă, indiferent dacă aceasta corespunde sau nu mențiunilor din cartea de identitate (implicit, din evidența autorităților).

Doctrina juridică și jurisprudența națională a fost constantă în ultimele decenii a aprecia, atât sub imperiul Codului de procedură anterior cât și după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. că, prin noțiunea de domiciliu, în sens procedural, se înțelege adresa unde partea locuiește în mod efectiv și statornic și unde i se vor comunica actele de procedură îndeplinite pe parcursul procesului precum și hotărârea pronunțată. De fapt, rațiunea indicării adresei de domiciliu prin cererea de chemare în judecată constă tocmai în aceea că aceasta este necesară pentru citarea și comunicarea actelor de procedură întocmite în cadrul procesului astfel că, ceea ce interesează, sub aspect procedural, nu este domiciliul așa cum apare în evidențele autorităților, ci locuința efectivă unde partea locuiește.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul și-a indicat domiciliul ales în localitatea București, bd. x, iar conform adresei aflate la fila x a instanței învestite, acesta a declarat că primește corespondența la adresa indicată din București, aceasta fiind reședința sa, situația de fapt fiind confirmată și de adeverința eliberată de Asociația de proprietari bl. R1.

Împrejurarea că din cartea de identitate a reclamantului, rezultă că domiciliul acestuia ar fi în localitatea Sinaia, județul Prahova, este irelevantă în economia speței deoarece, din punct de vedere procedural, ceea ce interesează este domiciliu de fapt și efectiv pentru argumentele expuse mai sus legate de citarea și comunicarea actelor de procedură.

Argumentele sunt valide însă și din perspectiva modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care stabilesc competența de soluționare a litigiului de muncă în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului sau a instanței de la locul de muncă a acestuia. Rațiunea normei este aceea de a plasa litigiul în competența instanței unde reclamantul locuiește efectiv ori unde acesta are locul de muncă tocmai pentru ca litigiul să se desfășoare în apropierea locului unde acesta își desfășoară viața domestică și privată cotidiană sau a locului unde acesta muncește și să nu presupună pentru reclamant cheltuieli suplimentare și augmentate, pe care le-ar genera deplasarea într-o altă zonă a țării doar pentru susținerea litigiului în care este parte. Din această perspectivă, nu există nicio rațiune a se aprecia că legiuitorul a intenționat să determine competența instanței în raport de mențiunile privitoare la domiciliu existente în evidențele publice, chiar dacă acestea nu ar mai fi în concordanță cu realitatea de fapt.

Prin urmare, având în vedere că domiciliul efectiv al reclamantului A. se afla la data sesizării instanței în circumscripția Tribunalului București, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., cu aplicarea art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.