ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1563/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La termenul de judecată din data de 29 mai 2023, cu prilejul verificării competenței în raport de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., Tribunalul București a invocat excepția necompetenței teritoriale pentru reclamanta A., disjungând acțiunea formulată de aceasta și formând dosarul nr. x/2023, în cadrul căruia a rămas în pronunțare pe excepție.

Prin sentința nr. 3326 din data de 29 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

În motivare, instanța a reținut litigiul are ca obiect plata unor drepturi salariale derivate din raportul de muncă existent între părți.

Totodată, a reținut incidența art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și împrejurarea că domiciliul reclamantei se află în județul Suceava.

Prin încheierea nr. 728 din 17 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea soluției, instanța a reținut că prevederile art. 59 C. proc. civ. sunt aplicabile în cauză, întrucât drepturile bănești pretinse angajatorului, Direcția Națională de Probațiune, de către toți reclamanții, în calitatea lor de angajați ai acestuia, se întemeiază pe aceleași temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecății fiind similare și existând o strânsă legătură între acestea.

De asemenea, s-a mai constatat faptul că, o parte dintre reclamanți, respectiv B., A., C., D., E., F., G. s.a. au domiciliul în municipiul București, după cum rezultă din adeverințele depuse de Direcția Națională de Probațiune, acesta fiind motivul pentru care, raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizat Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și de asigurări sociale, ca fiind instanța competentă în vederea soluționării cererii.

În consecință, instanța a reținut că, având în vedere raportul litigios supus judecății, Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, iar faptul că s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată a reclamantei, reținându-se că aceasta are domiciliul în județul Suceava și formarea unui nou dosar, nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Suceava, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

Înalta Curte constată că mai mulți reclamanți, printre care și reclamanta din prezenta cauză, A., au învestit Tribunalul București cu o acțiune prin care au solicitat plata unor drepturi de natură salarială obținute de aceștia în calitatea de consilieri de probațiune în cadrul Direcției Naționale de Probațiune.

Prin urmare, se constată că este dedus judecății un conflict de muncă, fiind aplicabile normele generale privind jurisdicția muncii.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturi de muncă aparține tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz sediul.

Totodată, în cazul cererilor formulate de mai mulți reclamanți, art. 269 alin. (3) din Codul muncii stabilește că, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Este de menționat și că acțiunea introductivă inițială prin care reclamanții, în calitate de salariați ai Direcției Naționale de Probațiune, au solicitat angajatorului plata drepturilor salariale se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, context în care sunt aplicabile și dispozițiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă.

La data de 29 mai 2023, la primul termen de judecată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București a dispus disjungerea cererii reclamantei și constituirea prezentului dosar.

În ce o privește pe reclamanta A., a fost format dosarul nr. x/2023, în cadrul căruia Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, reținând incidența prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și domiciliul acesteia din circumscripția Tribunalului Suceava.

Se constată, ca un prim aspect, că prima instanță aflată în conflict a declinat în mod eronat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în condițiile în care, la data sesizării instanței, reclamanta nu avea domiciliul în Mun. Suceava, ci în Mun. București, potrivit adeverinței de la dosarul Tribunalului București. Drept urmare, art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, competența de soluționare a cererii având ca obiect raporturi de muncă, ce o privea pe această reclamantă, aparținea Tribunalului București.

În al doilea rând, este de menționat că soluția disjungerii, ca măsură de administrare judiciară, pentru a se justifica ulterior măsura declinării competenței de soluționare a raporturilor juridice individuale la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantei, nu poate să atragă pierderea competenței instanței inițial învestite, cu ignorarea coparticipării procesuale active.

Înalta Curte constată că 7 dintre reclamanții din dosarul nr. x/2023 au domiciliul în circumscripția Tribunalului București, instanța mai întâi sesizată, iar luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței de la soluționarea acestora a instanței inițial învestite, întrucât a avut loc o consolidare a competenței teritoriale.

Mai mult, prin alegerea exprimată de reclamanți la momentul promovării acțiunii, potrivit art. 116 C. proc. civ., Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, inițial învestit, a devenit în mod exclusiv competent să judece prezentul litigiu.

În considerarea celor expuse și prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.