ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1590/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 708 din data de 15.02.2024, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta.

În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul București a reținut că, potrivit art. 269 din Codul muncii, în dreptul muncii competența teritorială este alternativă, astfel încât, în acțiunile pornite de salariat, acesta are deopotrivă de ales între instanța de la domiciliu său și instanța de la locul de muncă.

Reținând că în cazul dedus judecății, raporturile de muncă cu pârâta au încetat, instanța de trimitere a apreciat că reclamantul nu se mai poate adresa instanței de la fostul loc de muncă, situat în București, ci doar instanței de domiciliu, ce se află în județul Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că, din perspectiva criteriului legal de determinare a competenței teritoriale, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu disting în funcție de momentul încetării contractului de muncă, fiind norme edictate în favoarea angajatului.

În opinia instanței de conflict, încetarea raportului de muncă pentru care se solicită obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale nu poate lăsa fără efect norma de competență teritorială alternativă prevăzută în favoarea angajatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 8000 RON reprezentând salarii neachitate.

Din perspectiva naturii cererii, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 din Codul muncii.

Împrejurarea că reclamantul, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, nu mai avea calitatea de angajat al pârâtei, nu schimbă natura juridică a raportului dintre părți și nici natura juridică a conflictului ivit ca fiind un conflict individual de muncă, de vreme ce suma de bani a fost solicitată cu titlu de salariu pentru serviciile prestate în cadrul raportului de muncă existent la acea dată între părți și în considerarea calităților de angajator - angajat, în strictă legătură cu sarcinile de serviciu care i-au fost impuse de către pârâtă reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii, cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar potrivit alin. (2) cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul. De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, reține Înalta Curte că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, în timp ce art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum, în speță, pretențiile sunt solicitate de reclamant, în calitate de fost angajat, fiind întemeiate pe raportul juridic de muncă decurgând din contractul individual de muncă nr. x/20.04.2022, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În altă ordine de idei, notează Înalta Curte că, deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă, neavând importanță faptul că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu societatea pârâtă încetase.

În cauza dedusă judecății, reclamantul, deși are domiciliul în județul Constanța, a ales să introducă cererea de chemare în judecată la tribunalul de la locul de muncă stipulat în contractul individual de muncă dintre părțile aflate în proces, fixând în mod definitiv competența în favoarea Tribunalul București.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 116 din C. proc. civ., potrivit cărora dreptul de opțiune aparține în mod exclusiv reclamantului, care, odată ce și-a manifestat opțiunea de a introduce acțiunea la o instanța în circumscripția căreia se află locul de muncă, această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina.

În consecință, odată făcută această opțiune, reclamantul nu mai poate reveni, pârâtul nu poate cere declinarea competenței, iar instanța, dacă a fost corect sesizată (ca instanță de la locul de muncă al reclamantului, deci fără încălcarea acestor norme imperative și limitative de competență), nu poate să-și decline competența.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2024.