ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1561/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, reclamantul a solicitat recunoașterea vechimii în muncă pentru această perioadă, obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri morale echivalente cu 3 salarii și a unor despăgubiri suplimentare de 3.500 RON, lunar, pentru fiecare dintre cei doi copii minori aflați în întreținerea reclamantului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 280 și urm., art. 56 alin. (1), art. 80 și art. 253 din Codul muncii, art. 201 alin. (7) din Legea nr. 199/2023, art. 15 din Constituție, art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 269 din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 585 din 08.02.2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

În motivare, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă și că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii competența nu poate fi raportată la "locul de muncă", de vreme ce chiar reclamantul a arătat că raporturile de muncă au încetat la data sesizării instanței.

Drept urmare, instanța a stabilit competența teritorială de soluționare a cauzei în raport de domiciliul reclamantului din Mun. Brașov, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii și a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 777 din 24 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea soluției, instanța a reținut că situația de la data introducerii acțiunii privind încetarea calității de angajat a pârâtului nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum a reținut Tribunalul București, atâta vreme cât dispozițiile art. 275 din Codul muncii trebuie interpretate în acord cu voința legiuitorului în edictarea normelor de competență, potrivit cu care stabilirea competenței teritoriale a instanței se poate realiza și în funcție de locul de muncă al reclamantului, iar nu numai în raport cu domiciliul reclamantului.

În continuare, s-a reținut că prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit în mod legal această instanța, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, în exercitarea opțiunii prevăzute de art. 116 C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Brașov, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

Prezentul litigiu are ca obiect contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat și indiferent de cauza încetării.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opțiune conferit de lege, competența rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât rațiunile care au stat la baza stabilirii competenței în favoarea instanței de la locul de muncă subzistă în situația în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar și în situația în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă și maniera de încetare a acestora, reclamanților le este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanțele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive și înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfășurat la sediul angajatorului, în Mun. București iar, în ceea ce privește domiciliul reclamantului, acesta se află în Mun. Brașov.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul București cât și Tribunalul Brașov erau deopotrivă competente să soluționeze cauza, reclamantul având alegerea între acestea două.

Având în vedere că opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului București, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.