ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 ianuarie 2024 sub nr. x/3/2024 pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., a solicitat instanței să dispună anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 1824/04.12.2023, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, repunerea în situația anterioară și reintegrarea pe postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă, obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 50.000 de lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 61 art. 80 art. 251 și art. 252 C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 4324 din 6 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Tulcea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în conformitate cu art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii, „ (1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul”.

În prezenta cauză, din cuprinsul cărții de identitate (fila (…)) rezultă că reclamantul are domiciliul în județul Tulcea, în timp ce din contractul individual de muncă (fila (…)) reiese că locul de muncă a fost convenit drept punctul de lucru al pârâtei din județul Constanța.

Prin urmare, competența soluționării prezentei cauze aparține Tribunalului Tulcea, iar nu Tribunalului București, în speță, neexistând niciun element care să atragă competența instanței din municipiul București.

A mai arătat instanța că susținerea pârâtei, în sensul că sediul său se află în municipiul București, nu conduce la reținerea competenței Tribunalului București deoarece, după cum s-a reținut, art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii stabilește competența tribunalului de la domiciliul reclamantului sau de la locul de muncă, iar nu de la sediul angajatorului. Mai exact, locul de muncă și sediul angajatorului nu sunt noțiuni echivalente, acestea putând fi diferite, precum în cauza de față, unde locul de muncă a fost stabilit drept județul Constanța, pe când sediul angajatorului se află în municipiul București.

Similar, faptul că reclamantul desfășoară activitatea în regim de telemuncă nu generează derogarea de la regulile de competență prevăzute de art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii și nu înseamnă că locul de muncă a fost mutat în municipiul București.

Prin sentința civilă nr. 1295 din 6 noiembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Tulcea – Secția Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea acesteia la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prezentul litigiu are natura unui conflict de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 269 din C. muncii, în forma în vigoare la data învestirii instanței, potrivit cărora competenta aparține tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă.

Astfel cum a arătat instanța, competența stabilită de textul legal invocat este o competență alternativă de ordine privată în sensul prevăzut de art. 129 alin. (3) C. proc. civ. (calificare reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1050 din 15 mai 2024, pronunțată într-un regulator de competență).

Fiind vorba de reguli de competență teritorială de ordine privată, instanța de declinare (Tribunalul București) nu putea invoca din oficiu excepția de necompetență teritorială, competența acestei instanțe fiind în acest mod dobândită definitiv și de neînlăturat.

Conchizând, Tribunalul Tulcea a reținut că reclamantul a învestit legal Tribunalul București cu soluționarea conflictului de muncă, stabilind, în mod definitiv, competența teritorială în favoarea acestei instanțe, care nu mai putea să dispună, din oficiu, declinarea competenței.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Tulcea – Secția Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune în materia litigiilor de muncă.

La momentul sesizării instanței – 3 ianuarie 2024, C. muncii prevedea la art. 269 alin. (2) că “Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul”.

Față de dispozițiile legale enunțate mai sus, în cauză, la determinarea instanței competente, este necesar a se avea în vedere domiciliul sau reședința reclamantului la data sesizării instanței ori locul de muncă al acestuia.

În speță, se constată că, deși reclamantul a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul București, domiciliul acestuia este în sat Jurilovca, Comuna (…), jud. Tulcea, astfel cum reiese din cartea de identitate aflată la fila (…) din dosarul instanței inițial învestite, iar conform contractului de muncă aflat la filele (…) din același dosar, activitatea se desfășoară la punctul de lucru din Constanța, iar conform actului adițional nr. 1 la contractul individual de muncă, reclamantul desfășoară activitatea în regim de telemuncă.

În raport aspectele reținute, față de prevederile art. 269 alin. (2) din C. muncii, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului de la domiciliul reclamantului.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Tulcea – Secția Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea – Secția Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.