ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1303/2025

HOTĂRÂRE

23.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1303/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 iunie 2024 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2024, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., contestație, solicitând anularea deciziei de concediere nr. 74/18.04.2024 ca nelegală și netemeinică, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, inclusiv la plata dobânzii legale aferente acestora, repunerea părților în situația anterioară cu consecința reintegrării reclamantului pe postul deținut anterior emiterii deciziei de concediere.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 5906 din 19 septembrie 2024, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reținând, în esență, incidența art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2009 și împrejurarea că reclamantul A., la data introducerii acțiunii, 04.06.2024, nu avea domiciliul sau locul de muncă în municipiul București, ci într-o localitate din județul Prahova. Totodată, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada reședinței din mun. București sau a altui loc de muncă în București, în condițiile în care contractul de muncă încheiat cu pârâta încetase anterior introducerii contestației.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub același număr de dosar.

La termenul de judecată din 11 iunie 2025, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova și a rămas în pronunțare cu privire la aceasta.

Tribunalul Prahova a reținut, în esență, că, în conformitate cu art. 266 din Legea nr. 53/2003, rep., privind Codul muncii, acțiunea are ca obiect soluționarea unui conflict individual de muncă. Cererea de chemare în judecată a fost formulată de angajat, care, potrivit art. 269 din aceeași lege, a optat să învestească instanța de la sediul pârâtei. Ca atare, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost legal învestită, fiind instanța competentă din punct de vedere teritorial.

S-a mai arătat că, faptul că acțiunea a fost introdusă de angajat ulterior emiterii deciziei de concediere nu conduce la concluzia că instanța de la sediul angajatorului nu este competentă, o atare interpretare a normei legale menționate apărând ca nerezonabilă, respectiv în dezacord cu scopul reglementării, în contextul în care obiectul acțiunii îl constituie chiar contestarea respectivului act de concediere.

Așa fiind, Tribunalul Prahova a reținut că o astfel de cerere este de competența Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, conform art. 95 pct. 4 din C. proc. civ. și art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, rep., privind Codul muncii, instanță în raza căreia se află sediul angajatorului.

În consecință, prin sentința civilă nr. 791 din 11 iunie 2025 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Obiectul cauzei îl reprezintă un litigiu de muncă privind solicitarea reclamantului A. de anulare a deciziei de concediere nr. 74/18.04.2024 ca nelegală și netemeinică; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, inclusiv la plata dobânzii legale aferente acestora; repunerea părților în situația anterioară cu consecința reintegrării reclamantului pe postul deținut anterior emiterii deciziei de concediere.

Potrivit dispozițiilor art. 232 din Codul Muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 4 iunie 2024, legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă - Legea dialogului social nr. 62/2011 - era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul Muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului Muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii, art. 266 - art. 275) și ale C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 42/2023 (în vigoare din 25 mai 2023) pentru modificarea și completarea Legii nr. 367/2022 privind dialogul social și a Legii nr. 53/2003, văzând și prevederile art. III alin. (2) din Ordonanță:

"cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Astfel, în speță suntem în prezența unei competențe teritoriale alternative, reclamantul fiind acela care are dreptul de a opta între instanțele deopotrivă competente teritorial.

Aceasta întrucât, conform art. 275 Codul Muncii, dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile C. proc. civ., iar prevederile art. 116 C. proc. civ. statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Este de reținut că, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

În cauza de față, reclamantul a optat pentru introducerea acțiunii la Tribunalul București, unde se afla locul său de muncă, în conformitate cu art. 269 alin. (2) Codul Muncii, modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 42/2023.

Înalta Curte subliniază că, deși reclamantul nu mai avea calitatea de angajat la data sesizării instanței, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile sale de muncă cu fostul angajator, pârâta în cauză, astfel că se poate adresa și instanței în circumscripția căreia a avut ultimul loc de muncă, aceasta fiind deopotrivă competentă.

Astfel, împrejurarea încetării contractului individual de muncă nu justifică reevaluarea competenței de către instanța inițial învestită, de vreme ce legea prevedea pentru reclamant o dispoziție de favoare în alegerea instanței competente, de care acesta s-a prevalat, învestind Tribunalul București, instanță în circumscripția căreia se afla sediul fostului său angajator.

Așa fiind, Tribunalul București nu era îndreptățit să-și decline din oficiu competența, excepția de necompetență teritorială fiind invocată de această instanță cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București reclamantul a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia.

Pentru raț iunie înfățișate, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii, formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului București.