ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 343/2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

În drept, reclamantul a indicat prevederile art. 83 din C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 5397 din 16.07.2024, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu si a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În considerentele sentinței, instanța a reținut incidența art. 269 alin. (2) din C. muncii privind competența tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Totodată, instanța a reținut că nu se poate stabili competența după locul de muncă al reclamantului, deoarece la momentul sesizării instanței reclamantul nu avea stabilit un loc de muncă, contractul de muncă al acestuia fiind încetat la inițiativa angajatorului.

În continuare, s-a stabilit competența Tribunalului Constanța în soluționarea litigiului, pe considerentul că domiciliul reclamantului este în circumscripția acestei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 4320 din 16 decembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția I civilă, în dosarul nr. x/3/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamantă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivare, instanța a reținut că atât locul de muncă cât și domiciliul în fapt al reclamantului se află în Mun. București, fiind declinată competența de soluționare a cauzei Tribunalului București potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Constanța, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.

Prezentul litigiu are ca obiect soluționarea unui conflict de muncă ca urmare a încetării contractului individual de muncă, fiind incidente normele privind jurisdicția muncii.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opțiune conferit de lege, competența rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât rațiunile care au stat la baza stabilirii competenței în favoarea instanței de la locul de muncă subzistă în situația în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar și în situația în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă, maniera de încetare ori drepturi decurgând din acest fapt, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanțele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat și faptul că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale potrivit art. 266 din C. muncii.

În ceea ce privește domiciliul reclamantului, este de subliniat faptul că din interpretarea dispozițiilor art. 87 C. civ. și art. 155 pct. 6 C. proc. civ., noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive și înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfășurat la sediul angajatorului, în Mun. București iar, în ceea ce privește domiciliul în fapt al reclamantului, acesta se află în același municipiu.

Prin urmare, la data formulării cererii, Tribunalul București era competent să soluționeze litigiul atât din perspectiva locului de muncă cât și a domiciliului în fapt al reclamantului, potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2025.