ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1259/2021

HOTĂRÂRE

19.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1259/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să anuleze decizia de concediere nr. 63 din 4 mai 2020, să repună părțile în situația anterioară concedierii, să o oblige pe pârâtă la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate de la 12 mai 2020 și până la reintegrarea efectivă, precum și la plata drepturilor salariale neachitate în cuantum de 9600 RON. A solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 577 din 29 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că litigiul a fost declanșat de reclamant în temeiul art. 231 din Codul muncii, față de obiectul cauzei fiind un litigiu de muncă.

În continuare, instanța a reținut că, în baza art. 269 din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii; astfel, conform alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", iar potrivit art. 210 din Legea 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că reclamantul a dedus judecății un conflict de muncă în sensul prevederilor art. 231 Codul muncii.

Din înscrisurile depuse la dosar, instanța a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul avea domiciliul în Municipiul Constanța, nefiind depuse precizări sau înscrisuri din care să rezulte că la acel moment reclamantul ar avea reședința sau locul de muncă în București.

Astfel, având în vedere că la data formulării cererii de chemare în judecată domiciliul reclamantului se afla în Municipiul Constanța, județul Constanța, în conformitate cu dispozițiile art. 269 Codul muncii instanța a apreciat că aparține Tribunalului Constanța competența teritorială în soluționarea cauzei.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale invocată și, în temeiul art. 129 - art. 132 C. proc. civ., raportat la art. 269 din Codul muncii și la art. 210 din Legea nr. 62/2011, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub nr. x/2020, iar prin sentința civilă nr. 1744 din 26 aprilie 2021 s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Constanța, invocată din oficiu, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență în soluționarea cererii, s-a suspendat din oficiu cauza și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul Constanța a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în principal, anularea deciziei de concediere nr. 63 din 4 mai 2020.

Din interpretarea prevederilor art. 269 din Codul muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, instanța a reținut că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia - de regulă sediul angajatorului), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, instanța a constatat că, deși domiciliul reclamantului este situat în Constanța, sediul pârâtului este situat în București (neexistând probe în sens contrar). Având în vedere faptul că, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamantul a ales să sesizeze Tribunalul București, acesta este competent din acest punct de vedere, reclamantul A., prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, învestind în mod legal această instanță și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia.

În aceste condiții, constatând că litigiul este de competența Tribunalului București, Tribunalul Constanța a apreciat că nu este competent teritorial să soluționeze cererea dedusă judecății.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, condiție îndeplinită în cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant privește un conflict de muncă, aspect reținut de ambele instanțe, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul acestor litigii aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Se constată astfel că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii în legătură cu competența de soluționare a conflictelor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reține și că art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede că, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în Constanța, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în București, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, motiv pentru care atât Tribunalul București, cât și Tribunalul Constanța, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei.

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv, față de prevederile art. 130 alin. (3) și (4), Tribunalul București, ca primă instanță sesizată de reclamant, nu mai putea să hotărască, nici din oficiu, nici la cererea unei părți, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 135 din C. proc. civ. Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.