ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1143/2022

HOTĂRÂRE

12.05.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1143/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 25 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Societatea "B." S.R.L. București, contestație împotriva deciziei de concediere pentru abateri disciplinare nr. x/19.04.2021, emisă de pârâtă, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: în principal, anularea deciziei de concediere contestate, ca nelegală și netemeinică; obligarea intimatei la repunerea în situația anterioară, respectiv, reintegrarea sa efectivă pe funcția și postul ocupate la momentul concedierii și obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte sporuri de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective; în subsidiar, a solicitat înlocuirea măsurii desfacerii contractului individual de muncă cu o altă măsură, mai ușoară; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 5823 din 07 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, în cauza privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. București, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, prevederile art. 269 din Codul muncii, art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă și că, în speță, la data introducerii acțiunii, reclamantul nu mai avea locul de muncă în raza teritorială a Tribunalului București, după cum rezultă din dosarul cauzei și susținerile reclamantului, și nu a dovedit că are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului București, în considerarea, totodată, și a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în această materie.

2.2). La data de 18 noiembrie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, iar prin sentința nr. 114/2022 din 26 ianuarie 2022, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., București, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale și Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 1, lit. p), pct. (iii) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, sunt considerate conflicte individuale de muncă și cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora.

Prin dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 s-a stabilit competența materială a tribunalului în soluționarea conflictelor individuale de muncă, iar competența teritorială a fost satbilită prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, a reținut Tribunalul Dolj, competența teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă este, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, o competență așternativă, reclamantul având alegerea între instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă.

În speță, s-a reținut, reclamantul, deși are domiciliul situat în județul Dolj, a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit dispozițiilor art. 1, lit. p), pct. (iii) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) la instanța de la locul său de muncă (Tribunalul București), iar nu cea în circumscripția se află domiciliul său, iar faptul că reclamantul a fost concediat, a considerat instanța că nu echivalează cu pierderea dreptului de a sesiza instanța de la locul său de muncă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul București și Tribunalul Dolj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență.

Conflictul negativ de competență cu a cărui soluționare este învestită Înalta Curte nu a fost generat de raportarea la norme de competență diferite, întrucât ambele instanțe care s-au dezînvestit reciproc au considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 269 din Codul muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, ci a fost determinat de aplicarea acestor dispoziții legale în speță, în ceea ce privește noțiunea și determinarea locului de muncă, în măsura în care reclamantul era concediat.

Așadar, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, au instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență exclusivă, respectiv, instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Astfel, reclamantul persoană fizică are un drept de opțiune între instanța competentă teritorial de la domiciliul său sau de la reședința sa, și cea competentă teritorial de la locul de muncă sau asimilat acestuia - opțiune pe care reclamantul din prezenta cauză și-a exprimat-o, prin sesizarea Tribunalului București, instanța de la fostul său loc de muncă, de unde a fost concediat prin decizia contestată în prezenta.

Din interpretarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, prin tribunalul de la locul de muncă al reclamantului, sau asimilat acestui loc de muncă, se înțelege tribunalul pe raza căruia se află angajatorul pârât chemat în judecată, respectiv, în speță, angajatorul care a emis decizia de concediere, căci, altfel, dacă s-ar considera că, față de dispunerea concedierii, reclamantul nu ar mai avea locul de muncă în raza teritorială a acelui tribunal, s-ar înfrânge textul și conținutul unei norme de competență, care dispune și în favoarea instanței de la locul de muncă al reclamantului, în caz contrar, nemaiputându-se raporta niciodată la un atare loc de muncă.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a pricinii revine Tribunalului București, care este și instanța sesizată de reclamant.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011, Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale.